Filmul cafteşte viaţa de-i rupe oasele

Nu dau cu pietre, ador cinematografia, dar viaţa uneori face din noi personaje obscure, simpli figuranţi în aşteptarea rolului menit să ne onoreze, dar care întârzie să apară... În viaţă, când te săruţi nu se-aude muzica pe fundal... parcă Barbra Streisand, în “The Mirror Has Two Faces”, spunea asta...

Toată lumea face tămbălău că filmele incita la violenţă, furat, înşelat, mituit, ocărât (şi la toate celelalte păcate dureros de omeneşti). Dar până acum nu am auzit să protesteze împotriva influenţei filmelor asupra vieţii cotidiene.

Filmele cu box-office gras şi scenariu slab ne dopează constant cu idealuri imposibil de atins şi “realităţi” editate şi purificate de tot ce e omenesc (thank you, Hollywood!).

Ca să-l parafrazez pe Kundera, “kitsch is the ideal in which shit is denied and everyone acts as though it did not exist” (n-am citit cartea în romana, de aia parafrazez în englezeşte:).

Din păcate, acest tip de kitsch prezentat de filme devenit aspiraţie romantică pentru mulţi.

Marea dramă a filmelor, oricât de bune sau tâmpit de proaste, este că sintetizează, în numai 120 minute, trăiri şi întâmplări care, în realitate, se petrec în luni, ani de transformări sociale şi sufleteşti, dându-ţi iluzia că rezolvările trebuie să apară musai înainte de un obligatoriu generic de final...

Happy end-ul nu mai este o reţetă ci a devenit o întreagă industrie.

Femeia din film cafteşte femeia din realitate de-i muta falca

Femeile din film au un look impecabil, ele dorm machiate şi coafate, din aceea partenerii lor le iubesc toate cele 120 de minute.

În viaţa reală părul femeilor nu sta ca părul nu stă în bucla perfectă pentru că aşa s-au trezit de dimineaţă, hainele se şi mototolesc după o zi de muncă aşa că rar îşi găsesc parteneri care să stea alături de ele o viaţă, darămite să le mai şi iubească.

Dacă o femeie este părăsită în film, iubitul rătăcitor printr-o aburire de luciditate se întoarce şi regretă până sparge uşa cu fruntea.

Dacă o femeie este părăsită în viaţa reală, iubitul ei îi mai acorda o şansă bineînţeles, cu alţi bărbaţi.

Femeilor din film li se oferă şansa să-i joace rolul până le iese bine, în zeci de duble.

Femeilor din lumea reală nu li se dă dreptul la reluare.

Ca să respectăm reţetele hollywoodiene, noi femeile, ar trebui să ne prefacem că nu avem digestie, menstruaţie, să plângem fără secreţii nazale că actriţele din telenovele, să arătăm că scoase din cutie la prima oră (şi look-ul natural trebuie studiat bine în ziua de azi). Nu ştiu cine ar vrea să fie manechin în propria viaţă, sau ce iubire merită aşa ceva. Cine spera la o editare a vreunui scenariu într-o relaţie care să-l (să o) protejeze de realităţile mai puţin elegante ale vieţii în doi... să facă bine să aibă o casă mare cu bai antifonate, că misterul ăla costa :) .

Lumi de Fiere

"Să spui „cuplul modern este în criză” e aproape un pleonasm, pentru că tocmai criza este ceea ce-şi doreşte un cuplu în ziua de azi. Scopul unui cuplu nu mai este să reziste cât mai mult timp, bărbatul şi femeia vor să trăiască, să experimenteze cât mai mult, aşa că adesea ei preferă separarea, oricât de dureroasă ar fi aceasta, unei supravieţuiri monotone. Prin urmare, cuplul modern însuşi declanşează criza, pentru că nu mai doreşte, ca în cazul cuplului de ieri, să dăinuiască cât mai mult, orice s-ar întâmpla, la bine şi la rău. Cuplul de azi are nevoie de o anumită intensitate. Şi această nevoie duce uneori la dorinţa de a se separa atunci când intensitatea nu mai este mulţumitoare. Deci cuplul modern îşi iubeşte propria criză, lucru care îi explică fragilitatea.”

Pascal Bruckner

Am citit Luni de fiere la îndemnul unui prieten care face parte din categoria acelor oameni a căror suflet şi neuroni chiar îşi dau silinţa să-şi merite trecerea prin lume.

Mi-o recomandase ca fiind o carte de mare excepţie, o adevărată radiografia cuplului din ziua de azi sau mai bine spus a crizei în care se afla cuplurile din ziua de azi.

Această carte, îmi spunea el, are să mă facă să înţeleg mai multe aspecte că ţin viaţa de cuplu.

Ca o paranteză rotundă trebuie să menţionez ca istorisirile din “Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei” sau "Şcoala libertinajului" a Marchizului de Sade mi s-au părut mai liniştite decât anafura pe lângă Pascal Brukner care adus perversiunea la rangul de artă.

“Perversiunea nu este forma bestiala a erotismului ci partea sa civilizată: copulaţia este demnă de animal, numai deviantă este umană, impunând o măsură barbariei organelor, şi construieşte o artă complexă altoita pe o natură simplista”

Cu toate că imaginaţia mea bezmetica mi-a garantat imunitate la tagma acelora care au făcut făcut din poliţistul cu cagula un fetiş internaţional, mărturisesc că scatofilia şi urofilia – atât de detaliat prezentate de către autor - sunt nişte practici pe care eu, mai îngustă la minte, le dezaprob. Nu-mi pot închipui că defecaţia şi micţiunea pot duce la excitaţie sexuală, darămite la orgasm.

Dar în fine, am citit şi pasajele astea şi cu o tahicardie subită, o groază de fond şi o inimă mică, m-am prăvălit asupra acestui roman.

Între coperţile acestui roman zac poveştile de dragoste a două cupluri Frantz-Rebecca şi Didier-Beatrice a căror destine se încrucişează în timpul unei călătorii spre îndepărtatul şi exoticul Orient.

Cuplurile Frantz-Rebecca şi Dider-Beatrice sunt prezentate prin antiteza: cuplul tradiţional cu o relaţie cuviincioasa, monogama şi cuplul “modern” cu o iubire condimentată cu ură, poligamie şi nebunie.

Confesiunea lui Frantz: “Orice altă femeie pe vremea aceea mi se părea preferabilă prin simplul fapt că era alta” mă face să înţeleg că nu e mare lucru: bărbaţii înşeală oricum, şi pe oricine. Asta îmi aminteşte de o replică a unui personaj din “Plânsul lui Nietzsche”, cartea lui Yalom: “Pentru fiecare femeie frumoasă exista câte un bărbat care a obosit s-o mai reguleze.”

Firul epic al romanului este construit de alternanta dintre trecutul - istorisit de paraliticul Frantz - şi prezentul expus de naivul Didier. Frantz şi Rebecca pun în scena un joc sadic menit dezbine cuplul Didier-Beatrice. Frantz îl seduce pe Dider cu nişte confesiuni pe care le face despre povestea lui de amor, poveste care la început este încărcată de cele dragoste, emoţii şi pasiune intensă dar care aluneca pe o pantă derizorie cu fiecare pagină.

Făcând uz de lux de amănunte, Frantz îi descrie lui Dider pasiunea bolnavă pe care o nutrise cândva pentru Rebecca, îi povestea evoluţia sa de la îndrăgostit la scatofag inducând în interlocutorul său dar şi în cititor o senzaţie de oripilare, lehamite, de scârba..

Dider – tipologia clasică de profesoraş cu relaţie “cuminte” - se lăsă în mrejele istorisirilor lui Frantz şi în capcana sadica pe care cel din urmă i-o întinsese.

Istorisirile lui Frantz culminează în momentul în care acesta povesteşte că ajunsese la o senzaţie de saţietate faţă de metresa lui motivând că ajunsese să-i cunoască toate mirosurile şi gusturile ei, atât la interior cât şi la exterior. Deşi ajuns în acest stadiu, Frantz nu pune capăt relaţiei cu Rebecca ci se dedica în continuare dezintegrării persoanei pe care odinioară o idolatriza.

“Ura, se spune adesea, este celălalt versant al iubirii. Şi dacă ar fi valabil contrariul? Dacă afecţiunea n-ar fi decât o paranteză între două bătălii, un răgaz, timpul cât să-ţi tragi sufletul? Şi pe urmă, monotonia în aparenţă lugubra a răului abundă în excitări mai intense decât cele ale voluptăţii. (...) doar peripeţiile reînnoite loviturile de teatru, certurile, împăcările puteau să-mi reţină inima neliniştită.”

Frantz îşi aruncă toată ura asupra Rebeccăi, iar Rebecca la rândul ei îi va răspunde cu aceeaşi monedă. Rebecca îl provoacă paralizia lui Frantz, iar acesta o desfigurează la sfârşitul romanului dând vina pe Dider.

Pending... răspunsul la întrebarea: este bine (sănătos) să ne legăm pe viaţă de cineva prin convenţia “până moartea ne va despărţi” cu riscul de a ne distruge reciproc?

Oamenii mor în numele dragostei şi pentru dragostea lor

Când plouă, clipă e atât de măreaţă, rotundă şi fermecătoare, încât o văd plângând ca trebuie să piară. Iar sângele meu dă bob albastru pe o dragoste amară. Ştiind că pierd, blestemată să nu uit.

Am constatat recent că în jurul meu se învârt nişte suflete care ţin morţiş să nu mă lase să-mi liniştesc minţile, să abandonez în argila şi în goană după huzur, în favoarea privilegiului de a (nu) iubi până la scrum.

Ştiu, pare o lume nebună, zăpăcită de dragoste, iraţional de frumoasă dar eu cred că nu întâmplător oamenii sunt diferiţi, fiecare are rolul lui în pulsul planetei, cei înţelepţi şi lucizi ne ajută pe noi, visătorii, să supravieţuim fără să fim înghiţiţi de ape, foc sau propriul delir.

Zilele acestea îi povesteam uneia dintre prietenele mele din categoria celor înţelepte şi lucide despre lecturile mele de neprotejat-romantică, despre cărţile pe care le citeam a veşnică oară - despre iubiri frumoase, pe alocuri triste, asta fiindcă pasiunile cumplite cara după ele efectele secundare: plâns nebun pentru orice toană, sensibilităţi atroce, dureri şi zbateri – despre săteancă din “Numele trandafirului” care se perpeleşte pe rug în paginile lui Eco, despre Esmeralda, cea mult iubita de Cocoşatul de la Notre Dame, pe care Victor Hugo o lasă să moară la finalul cărţii, despre Romeo a lui Shakespeare nu ajunge în timp util la Julieta şi aceasta gâgâie otrava, la fel şi Othello care nu reuşeşte să demaşte complotul la timp...

Printr-un oftat eu am conchis: oamenii mor în numele dragostei şi pentru dragostea lor

Replică pe care prietena mea o dezaprobă din fulgerul ochiului şi imediat îmi aruncă o drept la replică care pocnit în creştet şi mi-a zburat fantasmele cât colo “Vremurile s-au schimbat, azi nimeni nu mai moare din dragoste şi pentru dragoste, azi fiecare îşi găseşte un partener cu care trăieşte (ne) fericit până adânci şi incongruente bătrâneţi”

“Dacă iubeşti faci totul pentru mine” rămâne o aspiraţie tradiţională, se vede cu ochiul liber că nu mai corespunde vieţii moderne (deşi în romele plăsmuite de mintea noastră iubiţii cei din tăi ne îşi vor adora iubitele la infinit, amanţii vor divorţa pentru amantele lor înainte să îi prindă nevestele cu dragostea-n sac, iar copii nu vor pleca niciodată la casele lor lăsându-şi părinţii cu sufletul pustiit de iubire)

Nu există iubiri care călăresc peste orice obstacole, amoruri care defrişează orice încâlceli de piedici.

M-am uitat la ea cu ochi de broască, am înţepenit cu dumicatul în falca şi îi spuneam că nu este adevărat.

Cu îndărătnicie aştept ziua în care o voi contrazice, în care mă voi simţi la adăpost în propria-mi viaţă. Şi mă-ndarjesc să-mi repet că eu voi trăi o mare şi definitivă iubire. Casa mea o să miroase a prunc dorit şi aşteptat, a lapte cald, bun pentru vise domoale şi pentru speranţe năvalnice, a portocale decojite cu grijă, a încredere că dragostea poate dura o viaţă. A speranţă. A familie.

Şi îmi spun că o poveste nu merită să fie consemnată că mare iubire decât atunci când, traindu-o o simţi că pe o iubire pentru toată viaţa şi pentru toată moartea.

In ceea ce ma priveste, intr-o zi am sa pier pre propria-mi limba, ca orice pasare. Ca orice delir.

Viaţa e un dezastru frumos

"Viaţa se compune din ţevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coşcovite, din plase pe care le cari de la piaţă, din rufe care le speli, din coate-n tramvaie, dar şi din Bach şi din Beethoven, din Shakespeare şi din Tolstoi, din Eminescu şi din Blaga, din Michelangelo şi din Ţuculescu. Totul e viaţă." Ileana Vulpescu

Înclinaţia mea păgubos de umanista îmi permite orice divagaţie utopica şi mai ales privilegiul de a mai spera la miracole sfidate de orice statistici. Dar între visele care roiesc în mintea mea şi faptele concrete cu care mă învârt în lumea reală e un zid uriaş, chiar dacă îl acopăr cu un zâmbet.

Adevărul este că agitaţia mea verbală şi sufletească patinează pe ambalaje poleite sau îngheţate de griji.

Vorbesc dramatic de bine dialectul deciziilor care, pentru că nu se decid nici în teren, nici la masă verde, rămân suspendate pe termen nelimitat, într-o ligă unde fairplay-ul e sabotat, zilnic, de abilităţile lui care-pe-care. Aşa, măcar ştiu să primesc lovituri, adică bocesc în cunoştinţă de cauză. Iar de iluzii şi fantezii... astea sunt combustibilul meu... Aşa e. Până să ajung în adâncuri de fruct, ostenesc şi încep să fac presupuneri despre sâmburi.

Nu mai sunt nici eu inocenta desăvârşită din urmă cu nişte ani, ci doar aiuristica-contemplativă de acum. La un anumit moment dat chiar credeam că există totuşi ordine în univers că nu e totul o aiureală browniană. Dar viaţa m-a învăţat pe rând ca nu exista nici echilibru, nici compensaţie, cât despre egalitate…cu atât mai puţin.

Există doar urechi bune, care aud semnalul de trezire, şi urechi proaste, care nu vor să ştie şi să afle, vor doar să tragă la nesfârşit de o ambiţie, de o idee şi de-o dragoste, într-o surzenie totală. Există oameni care realizează imediat că lucrurile trebuie schimbate radical, după cum există alţii care cred că a fi consecvent şi îndârjit este egal cu a fi învingător. Ştiu că teoretic aşa suna, dar de cele mai multe ori, ne infectăm cu bună ştiinţă propriile răni. Apoi înnebunim când vedem că “nouă nu ne este dat să fim fericiţi”.

Credeam că cer foarte puţin, dar se pare că e mult mai mult decât poate viaţa să ofere (aşa cum orice număr pozitiv nenul e mai mare decât zero). Am depăşit matca răbdărilor mele tot aşteptat ca balanţa să termine de bălăngănit şi să se aşeze frumos, cu talerele pe aceeaşi linie. Dar nemernica stă şchioapa şi-i ţine pe talerul de sus numai pe alţi semeni.

Cu adevărat jucam într-o comedie umană. Nici n-am nevoie să-mi învăţ rolul, mi se arăta mereu alte replici care îmi germinează spontan prin minţile care s-au învăţat să nu se mai mire de nimic, fiindcă nu-i frumos.

De plâns e uşor, am testat asta în contul propriei mele prostii. Dar de râs – atunci când viaţa e “un dezastru frumos”, cum zicea Alexis Zorba – eeei, asta e mai greu. Dar cu atât mai provocator. Să râdem, aşadar... Personal, m-am cam săturat de gustul de lacrima, colecistul meu nu-l mai suporta.

P.S. Vorbind de râs, am auzit azi, la nişte cetăţeni plictisiţi cronic, un schimb de replici triviale, căptuşite cu o zvârcolire pitoreasca:
El: – Nu mai strigă la mine, îmi tulburi aura!!
Ea: – Da? Păi atunci du-te-n aura mă-tii!
Înjurături precum “norii mă-tii” şi “cultura mă-tii”, dovedesc profunzimea şi aria de operare a insultătorului neaoş de cursă lungă.

Desfrâu oral în caz sentimental

Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice. Dar şi când dau de cineva slobod la gând şi la vorbă... îmi amintesc că e rău să nu asculţi, dar e la fel de rău să ştii să asculţi şi să ţii minte.

“Hai la mine să stăm şi noi la un pahar de vorbă” aud asta foarte des în urechea mea de la o prietenă care stă în în imediată şi coruptibila mea vecinătate. De fiecare dată când mă seduce cu o astfel de invitaţie – dat fiind că sunt un om supus desfrâului oral - păcătuiesc şi i-o onorez.

Acum câteva zile am primit de la ea un telefon prin care oftând, scâncind şi miorlăind îmi solicita imediata şi imperativa mea prezenţă pentru că la ea în garsonieră se făcea uz de gaze lacrimogene în situaţii deplorabile.

Încă de la telefon i-am simţit cantitatea de epic care era direct proporţională cu lacrimi care o înecau în acel moment dat, dar m-am dus deşi ştiam că după experienţa asta sub cutia mea craniană se va foi o explozie.

M-am dus pentru că înţeleg că toată suflarea feminină caută aflată într-un moment de furie şi suprasaturaţie caută un voluntar care să-i servească drept container, în care să-şi depoziteze toxine. Să o asculte, să îi cânte în strună, să îi dea dreptate când împroaşcă rechizitoriile cu privire la o anumită persoană.

Că vorba aia dacă ai o prietenă care-ţi cânta în strună atunci când vinul şi speranţele nu mai reuşesc să adune cioburi, eşti (încă) fericită.

Când am ajuns în dreptul uşii nu-mi venea să cred ochilor, prietena mea stătea într-un colţ contorsionată-n gânduri aride, contempla apa spărgând geamuri, scufundând vapoare.

Când m-am aşezat lângă ea, cu resemnare de miel derutat s-a apucat să îmi explice ilustrând coregrafic concluzia pelinoasa la care ajunsese după ce încercase “lupte” pentru iubirea vieţii ei.

Constatase ea că e tare deficitar felul în care mintea umană găseşte soluţii şi scuze pentru a se agaţe de orice fărâmă de speranţă. Şi îmi povestea ce a păţit, cum a păţit... şi nu şi nu, iubirile nu se salvează. Explicaţia: dacă vrei să faci pe eroul, nu faci decât te alimentezi ca un bulimic căpiat de speranţe roz-bombon, ca să ajungi doar cu budă-n braţe (scuzaţi-mi acuzativul, dar salta dramă-n ecuaţie) scuipând tot amarul pe care l-ai ingurgitat cu o prostie bolnavă.

Concluzia că nu se luptă pentru iubiri şi nici nu se salvează relaţii.

Eu, ascultam pur şi simplu debitul (ne) regulat al frazelor ei, vocea ei de zăvor scârţâietor pe care o însoţea surâsul melancolic şi picurător al unui ceainic. Am respectat eticheta i-am oferit umărul pe care să-şi plângă fluviile de lacrimi.

Am lăsat-o să agonizeze, crezând că am epuizat toate dozele pentru perfuzii verbale când brusc revelaţia m-a pocnit drept creştet şi mi-am am revenit în simţiri. Am realizat că, dacă aştepţi să-ţi facă soarta dreptate, în timp stai într-un colţ şi-ţi plângi artistic de milă, pierzi cam în proporţie de sută la sută. Pentru că pe această planetă nu există lume dreapta sau “legea compensaţiei”, aşa cum nădăjduim toţi, de fiecare dată când viaţa ne cafteşte peste ceafa noastră cam prea expusă, iar noi ameninţăm, cu pumnul ghem: “Lăsa că vine şi vremea mea!”. Ei, aflaţi că e foarte posibil ca vremea noastră să nu vină niciodată. Vremea noastră e acum ori niciodată, cunosc mulţi oameni care au rămas inerţi ori s-au conformat la adăpost de orice bulversări maligne, şi apoi oricât au aşteptat o indexare a şansei, nu s-au ales decât cu reeditări de scatoalce.

Multă vreme şi eu anticipam istovirea şi presupuneam, la fel, că nu e drept, nu se cuvine să lupţi pentru (ceea ce credeam eu a fi) o cauză pierdută. Dar ulterior, când am analizat modul în care universul are grijă să-şi promoveze aşa-zisul lui echilibru - de fapt, o lozincă metafizica de-a dreptul mediocră, aş zice eu - am dat realizat că, dacă noi nu asediem noi cetatea, nimeni nu o să se predea din proprie iniţiativă, constrâns numai de simţul dreptăţii. Nu, nici gând.
Eu n-am luptat până acum, m-am ascuns la adăpost de orice tulburări maligne şi am lăsat istoria să se tolănească elegant peste dragostea mea. Dar etapa asta o declar isprăvită. Pentru simplu fapt că am şi eu drepturi, am şi eu arme şi, mai presus de orice, am motive... frumoase, nesfârşite, inteligente motive şi ea la fel!

Am îndemnat-o la luptă deşi mărturisesc că mi-e ciudă că – unele - femei nu sunt în stare să iubească kitschos, să uite mârlăneşte.