Revenire, noua femeie a renasterii postmoderiste

Fascinatia este ungiul mort al limbajului

Isi contureza buzele si ochii, isi dezmieda trupul cu cele mai alese miresme, se impresoara cu cele mai pretentioase dintre matasuri….e doar femeie.

Incepe sa inegreasca o pagina insiruind cuvinte….e femeie si o face cu stil.

Stilul ii atinge buzele. Isi sprijina usor penita cu varful de mijlocul buzei. Dupa ce si-a sprijinit de penita de mijlocul buzei, s-a oprit sa se gandeasca inainte de a incepe sa scrie ca:

Omul…fie ca isi inchide ochii si viseaza in noapte, fie ca si deschide si observa lucrurile reale in lumina pe care o revarsa soarele, fie ca privirea lui se abate si rataceste, fie ca isi plimba ochii pe carte pe care o tine in mana, ori asezat pe intuneric , urmareste umbre pe pereti, fie ca se lasa absorbit de contemparea unei picturi, omul este o privire dornica care scruteaza o imagine dincolo de ce vede…

Si vede femeia cum ncearca sa iasa din multime, cum se incordeaza sa rupa randurile, sa sfasie chingile, sa incalce obiceiurile, sa fie altceva, mai mult, mai altfel decat celelalte.

Simfonie de primăvară

În zilele grave de sfârşit de iarnă natura, în aşteptare, încremeneşte. Este un repaos intermediar, o adiere de început a vieţii, în care orele au o măreţie solemnă. Tăcerea, suprema delăsare ne pregăteşte pentru deşteptarea ce va urma.
Nimic nu apare încă, totul e amuţit în spaţiu: cântecele cerului, vârfurile cele mai înalte ale arborilor, nu lasă presimţită nimic din duioşia lor . Soarele, aprig, îşi revarsă strălucirea fără să încălzeazcă, cade pe ramurile subţiratice cu o dogoare care le arde. Pământul tace şi nici o notă nu trădează sinfonia ce va începe de mâine: primăvară.
Primăvara, simfonia supremă, aspiraţie spre ceruri albastre, este semnul vieţii noastre viitoare. În discretele sale elanuri sunt promisiunile unei lumi nevăzute.
Nu există nici măcar o adiere, o briză, un murmur al apelor, nici cea mai simplă dintre vocile sale fermecătoare care să nu trezească în suflet armonii de neânţeles. Tot ceea ce poartă semnul primăverii înduioşează şi încântă.
Primăvară, haide dar, şi lasă-ne să ne odihnim ochii peste natura prietenă şi însufleţită care asigură soartei noastre dragoste pentru tot ceea ce porneşte din inimă, pleacă-te fără încetare către ceea ce ne face să credem, du-ne către ţelurile noaste.

Rogvaivul alegerilor

În viaţă nu ni se cere numai să dorim ci şi să alegem. Aflat la o răscruce trebuie musai să te hotărăşti să apuci un drum ori altul sau dacă nu iţi convine nici unul nici altul poţi să începi să bătătoreşti o cărare care nu este nici albă nici neagră dar este de un gri superb. Alegerile omului nu pot fi numai albe sau negre, prin simplul fapt că ochii oamenilor disting cam 150 de nuanţe de culori. Câte culori, atâtea moduri de abordare, câte culori atâtea variante de alegeri posibile.
Cum ştim deja, nimeni până în ziua de azi nu a putut să spună în mod categoric ce e bine şi ce e rău, nu putem clasifica nici alegerile în alegeri bune sau alegeri proaste. Există atâtea determinante în alegerea pe care le facem încât în ceea ce priveşte atitudinea noastră în faţa vieţii nu mai există alegeri bune înscrise în adevărul absolut şi alegeri eronate, ci doar alegeri pur şi simplu făcute prin reacţia fiinţei noastre.
Se zice că : ”Superioritatea adevărului asupra erorii e că ştie despre sine şi despre eroare, în timp ce eroarea nu ştie decât despre sine”. E drept, când cunoşti ceva ca adevărat ştii şi ce e falsul. Dar asta se întâmplă doar în materie de cunoaştere, în materie de viaţă se întâmplă exact invers, adevărul respinge principiul verificării critice al gândirii creatoare, este închis, în timp ce experienţa erorii închide în ea o bogăţie proprie. Un om care greşeşte în alegerile lui, nu face alegerea care se impune ci cea pe care o socoteşte el că ar fi conformă lui ştie care sunt cele două feţe ale vieţii. Cel care are mereu dreptate în alegerile făcute cunoaşte doar una.
Vorba aia de ce ar mai avea nevoie de altă variantă dacă cea aleasă este cea bună?
Dar nu e tocmai cea bună, prin simplul motiv că lipseşte alta, că îşi închipuie că poate lipsi de alta.
Dacă ai de ales între două bluze una albă şi una neagră, nu poţi spune că cea albă îţi vine cel mai bine, că albul este culoarea menită pentru tine din moment ce nu ai încercat şi bluza neagră. Nici măcar când ai încercat bluza neagră nu poţi spune că albul îţi vine cel mai bine fiincă nu ai încercat-o pe cea roşie, maro, gri sau etc.
Chiar dacă alegerile ne costă, nu de puţine ori prea mult, pentru a găsi varianta conformă cu noi trebuie să încercăm toate nuanţele posibile.
Iar dacă ni se va imputa faptul că alegem mult şi culegem prost, nu trebuie să ne mâhnim chiar dacă recolta nu a fost cea scontată, chiar dacă nu a meritat sudoarea frunţii nostre, măcar am câştigat experienţă în a însămânţa.
Personal, nu mai năzuiesc la premiul întâi pentru alegeri ireproşabile de mult, ceea ce îmi doresc este să epuizez domeniul posibilului, că de bine de rău, lumea asta are destui premianţi.
În momentul în care facem o alegere ne exprimăm o dorinţă, cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea omenească este suprimarea dorinţei din varii motive: ca nu e o alegere bună din cauză că nu e conformă cu nu stiu căror norme, canoane etc.
Dar de ce să pui frâne vieţii? Când ai de făcut o alegere, la ce bun să te gândeşti dacă acea alegere e conformă cu nu ştiu câte norme şi canoane, acea alegere e conformă cu tine, pentru tine e optimă şi asta trebuie să fie de ajuns.
Cu ce drept mai poţi vorbi de viaţă după ce ai nimicit-o în tine?
Şi să fim serioşi, cine şi-ar sacrifica propria viaţă pentru a o transforma într-un manual care se ocupă de metodele de educaţie şi de instruire a oamenilor?!
Dacă eu, dintre alb şi negru aleg rogvaiv şi dintre fizică şi chimie aleg metafizica şi alchimia, nimeni nu are dreptul să-mi impună nimic, fiecare îşi trăieşte viaţa în contul său!

Dragobetele şi dragostele noastre

Fiu al Babei Dochia, 'Dragobetele' ne îndeamă an de an în data de 24 februarie, să ne sărbătorim iubirile. Iubiri de-o viaţă, iubire pentru o viaţă, iubiri adevărate, iubiri neâmpărtăşite, iubiri dezinteresate, iubiri platonice, mici înghesuieli, tutoror acestor iubiri şi protagoniştiilor lor le este închinată o zi, căpătată moştenire de la daci, pentru se ferici într-o sărbătoare dedicată iubirii. Ferice de cei ce în acestă zi de sărbătoare le pot dărui bucurie celor ce le sunt apropiaţi, ferice de cei ce au cui împărtăşi cuvinte alese precum:”Fiinţă aleasă, fericită şi fermecătoare, apropierea ta mi-e scumpă, de nedescris, mă face mai bună, nespus de înţelegătoare şi duioasă”, ferice de cei care pot spune simplu “te iubesc”, “mi-e dor de tine “sau orice altă formulare, orice alt cuvânt din vasta sferă semantică a iubirii. Se spune că adevărul este relativ, dar uite că am găsit un adevăr incontestabil: TOŢI IUBIM e drept că unii iubesc mai mult, alţii mai puţin, unii recunosc, alţii nu, ceea ce este categoric şi incontestabil este că toţi iubim pe cineva în această viaţă. Iar acei ce dispreţuiesc iubirea, îi contestă existenţa şi încearcă să îi demonteze natura divină găsindu-i tot felul de explicaţii de natură chimico-organică sunt nişte amărâti care au iubit şi poate mai iubesc încă prea mult. Căci nimeni nu contestă mai mult iubirea decât cineva care a dorit-o cândva excesiv. Şi de când e lumea se ştie că suprema negaţie nu face decât să mascheze suprema afirmaţie. Bieţi amărâţi ai sorţii sunt cei care susţin că nu au nevoie de iubire, că nu au nevoie de nimic atâta timp cât se au pe ei înşisi. Câtă amărăciune trebuie să se fi adunat în asemenea suflete. Poate că ei au pierdut o dată iubirea, nu au putut să o aducă înapoi, aşa că ei nu mai doresc nimic, neputând vindeca o rană. ei au făcut-o mortală. Vai de ei, şi când zic asta mă gândesc la acea formulare condiţională a Sfântului Pavel “Dacă nu am dragoste, nimic nu am”. Aceasta formulare se pare că este prima dintre toate cunoştinţele şi chintesenţa dumnezeirii însăşi. Până la sfinţi, oameni suntem, avem nevoie de cineva care să ne iubească şi pe care să iubim. Avem nevoie să ne mărturisim cuiva. Poate marea noastră problemă nu este să fim fericiţi ci să fim mai puţin singuri. Ne este frică de iubire fiincă adeseori ea sfârşeşte prin a ne lăsa singuri, iar noi iubim pentru că vrem să păstrăm. Ne trebuie curaj să socotim că totul trebuie să fie posibil, că viaţa merită trăită şi că existând pericole trebuie să încercăm să le iubim. Mereu vor exista în vieţile tuturor mâini care să care să coboare dragostea din înălţimile cereşti, şi apoi să facă cu ea singurul lucru la care se pricep: să o lase fără speranţă. Mai mult decât atât când o să cădeţi jos, acele mâini vă vor şi aplauda. Dar nu trebuie să uităm că viaţa îşi bate joc mereu de ipocriziile retorice. Faptul că eşti jos nu te face nedemn, a vorbi despre demnitatea omului înseamnă a-i recunoaşte curajul şi dreptul de a înfrunta imposibilul. Este o adevărărată calitate să vezi cerul pârjolit şi să speri.
Iubirea atrage fiinţele umane unele spre celelalte, ea este înăscută în fiinţa umană, ea încearcă să restabilească natura, ea încearcă să unească două fiinţe distincte pentru a face una singură, ca să remedieze natura lor lipsită de perfecţiune. Ea este cea care ne plimbă prin ceruri hrănindu-ne cu ambrozie, dar tot ea este cea care ne coboară şi ne hrăneşte cu toate gunoaiele pământului …Căci dacă întrebi ce e amorul, Eminescu îti va răspune dincolo de mormânt:
“Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere”

Când e vorba de dragoste....sunt unele porniri ale inimii care vin şi trec. Şi lasă urme adânci. Timpul le mai estompează transformându-le în propria noastră creştere, un spor al vieţii o înflorire supremă în care sensibilitatea, ieri aridă şi uscată, se reânsufleţeşte, îşi recapătă rezonanţa de altă dată. Germinaţie sfântă care ne-ar putea face să credem că nimic din ale inimii nu are sfârşit. Să fie adevărat? Singura certitudine pe care o vom putea avea vreo dată este că voinţa nu are nici o putere asupra sentimentelor. Inima are raţiunile ei, îi aparţin, le urmează şi deliberează după legi secrete nesfârşit de misterioase, în aşa fel încât atunci când întâlneşti o fiinţă, iubirea pune stăpânire pe tine, o adevărată dominare, o acaparare, o slăbiciune obscură în care nu mai discerni prea bine ce înseamnă conduită şi în care noţiunea de bine şi rău nu există sau nu mai este necesară pentru că ceea ce vine din inimă în acel moment divin este o părticică din eternitate. Se poate ca la o apropiere -datorită întâmplării sau necunoscutului- cine ştie, spontan, puternic, prin surprindere, să te simţi legat. Imperceptibil în prima clipă, fără să-ţi dai seama încă, eşti condus ascultător, în bucuria subtilă de a te supune.
Prima zi indică preferinţa, a doua zi, un schimb de priviri, o prezenţă din nou resimţită, un glas care dă tuturor corzilor sensibilităţii o nouă rezonanţă, totul va fi spus, dezvăluit cu toată claritatea.
Şi nevoia de a te face cunoscută, de a spune totul, de a-ţi deschide inima, de a te abandona, de a-i spune tot ce el nu ştie, ca după o îndelungă despărţire în care două fiinţe ce nu fac decât una se cade să ştie ce i s-a întâmplat celuilalt, emoţiile durerii sau ale bucuriei.
Şi iată simţim aşa simţim, aşa ne îndrăgostim, dacă suntem norocoşi şi iubirea se îndură de noi aceste emoţii ne vor ferici pentru totdeauna, iar dacă se va întâmpla ca iubirea să îşi ceara prematur tributul nu ne mai rămâne pentru a cunoaşte mai adânc măreţia misterului care ne conduce, decât noaptea incertitudinii care ne contopeşte, ne anihilează, ne tulbură, decât durerea infinită a unei despărţiri. Nu ne mai rămâne decât să simţim vidul imens pe care l-ar lăsa absenţa celuilalt.
Despărţirea poate să pervertească omul sau îl face să sufere amarnic. Fără efort permanent pentru a-şi salva viaţa, fără avântul liber care i-l dădea iubirea, omul va cădea negreşit în înşelăciune, în minciună şi mai mult încă în dispreţuirea oricărei valori şi va nega dragostea sau o va căuta continuu în îmbrăţişări fară noimă sau în sărutări fără rost.
Abia după suferinţa unei despărţiri aflăm natura dublă a iubirii: norocul cel mai mare şi nenorocirea cea mai mare.
Cel care suferă trăieşte, iubeşte şi speră, omul cel mai măreţ este cel care încearcă mai încăpătânat imposibilul.
Cert este că omul nu este făcut să fie singur.
Iubirea este înăscută în fiinţa umană.
Două persoane nu se adună datorită calităţilor lor asemănătoare şi mai mult încă, cred că cei ce se iubesc se pot diferenţia la nesfârşit, idealul îi va reuni întotdeauna. Cred că ăsta este secretul păcii şi al armoniei, în afară de asta nu e decât discordie.
Ferice de cel care, în această lume animată de frământări şi aspiraţii ştie să discearnă din imperceptibilele dezastroase a unor bucurii pierdute, cioburile petrecerilor de altă dată cu cortegiul lor de dureri.

Fiecare om ar trebui să-şi încresteze în memorie istoria inimii lui. S-ar oglindi în ea, ar vedea amprenta lăsată de testamente delicate, instantanee şi latente, totdeauna involuntare, care ne conduc spre drumuri obscure către altă lumină, totdeauna stăruitoare şi reânoite, către limpezimi ale gândului şi mai frumoase.

Tuturor, iubiţi-vă cu nebunie şi constiinciozitate, cu nădejde şi cu deznădejde, uitaţi că poate veni o clipă în care o să suferiţi, atâtata timp cât fără dragoste nu sunteţi nimic.

Celor dragi...

Ieri timpul nu a mai avut răbdare cu mine şi la cele două decenii şi ceva s-a mai adăugat încă un an.Eu nu l-am mai socotit, am deja destui ani şi oricum mi s-a promis că pe cât sunt de tânără am să întineresc mereu:)
Vă mulţumesc tuturor, prieteni dragi sufletului meu că aţi fost alături de mine, vă mulţumesc tuturor pentru toate urările şi gândurile de bine. Să dea Zeii ca urările voastre să mi se împlinească măcar jumătate şi vouă să vi se întoarcă înzecit.

Anticorrida

Taurul priveşte...în ochii lui se concentrează pentru un moment inocenţa tuturor necuvântătoarelor şi privirea lui imploră. Expresia lui este mai umană decât a multor oameni, se citeşte o revoltă împotriva unei nedreptăţi inexplicabile. Şi animalele pledează pentru INUTILITATEA CRUZIMII!!!
Diferenţa dintre om şi animal rezidă în faptul că animalul nu poate fi decât animal pe când omul poate fi neom!

CORRIDA sau arta torturii.

Pregătirea “ materialului”


Se crede că taurul e zdravăn, dar nu-i deloc aşa…

Cu 24 de ore înainte de intrarea în arenă, taurul este izolat în întuneric, astfel încât lumina şi strigatele spectatorilor să-l înspăimânte, să-i creeze un sentiment de panică. Publicul are imaginea unei bestii feroce pentru că el încearcă să fugă şi, deseori, forţează barierele arenei. Imaginea este cu totul falsă.
Coarnele lui sunt curbate spre interior şi “prelucrate” în aşa fel încât toreadorul să fie protejat. Crizele lui de diaree sunt provocate de adaosul de sulfaţi în apa pe care o bea, ca să fie cât mai dezorientat posibil în arenă. Ochii îi sunt unşi cu o vaselină grasă ca să-i atenueze simţul văzului. Copitele îi sunt tratate cu o substanţă care să-l incite, dar care îl păstrează suficient de calm încât să nu pună-n pericol “misiunea” toreadorului.

Caii picadorilor…

Se folosesc cai fară nici o valoare comercială. În general, ei mor dupa cel mult 2-3 corride. E deja un fapt obişnuit ca, după corrida, caii să sufere de multiple fracturi ale coastelor, perforari ale vintrelor. “Sorţurile” pe care le poartă nu sunt folosite pentru a-i proteja, ci doar pentru a ascunde organele interne de ochii spectatorilor, în caz de perforare a vintrelor.

Treaba picadorului

Dacă toreadorul vede că taurul e “plin de energie”, îi ordonă picadorului să-şi facă treaba.
Menirea lui e să scadă vitalitatea taurului înţepându-l profund cu ajutorul unei lance. Efectul produs constă în distrugerea muşchilor şi a nervilor situaţi la nivelul spatelui şi al gâtului animalului, provocindu-i răni, hematoame şi hemoragii. Şi toate astea pentru a-i permite toreadorului să se “exprime artistic” pe tot parcursul spectacolului.
O singură acţiune ar putea anihila taurul, dar treaba asta se petrece în mai multe reprize, pentru placerea deosebită a spectatorilor.

Banderilele…

Banderilele care, odată înfipte, nu mai pot fi scoase, au o mişcare continuă, conformă cu a taurului. În plus, ele accentuează durerea si hemoragia. Este funcţa lor principală.
Unele au un harpon de 8cm numit “de castigo”, adică “de pedeapsă”. Ele prelungesc suferinţa taurului, iar folosirea lor e nelimitată.

Demostrando Valor “ Demonstraţie de curaj”?!!!

Pierderea de sânge şi leziunile cauzate muschilor şi nervilor coloanei vertebrale fac ca taurul să ridice capul într-un mod nefiresc, ceea ce-i permite toreadorului să se mişte în jurul taurului fară pericol, efectuind “pase” considerate drept artistice care primesc aplauzele publicului.
Când toreadorul consideră că taurul (obosit de-atâtea încercări la care a fost supus) este gata, matadorul intră în arenă, pregatit să înfrunte taurul muribund, intr-o atitudine de bravadă şi bărbătie, în aclamaţiile publicului.

Sabia

Taurul este străpuns cu o sabie lungă de 80 cm, care poate atinge plămânii, pleura etc., în funcţie de locul prin care pătrunde în corp; ea poate atinge, de asemenea, artere mari, iar taurul agonizează, vomitând cantitaţi mari de sânge.
Dacă taurul are puţin noroc, el moare din prima lovitură – nu pentru că i-a strapuns inima, aşa cum se crede, ci pentru că sabia strapunge plăminii, diafragmul şi secţionează o artera principală. Asta produce o hemoragie puternică, sângele ţâşnind prin gura. Taurul moare sufocat de propriul său sânge.

Tortura finală

Într-un ultim asalt, taurul refuză să cadă, fixind cu privirea poarta prin care a intrat în arenă, căutând o ieşire din situaţia de chin şi durere în care se află.
În cele din urmă, taurul primeste lovitură de graţie cu pumnalul “descabello” – alt fel de sabie terminată cu o lamă de 10 cm.
După toate aceste mişcări teribile, taurul cade răpus, sabia i-a distrus organe interne.
Maeştrii? Artişti?...sau IGNORANŢI! ARIERAŢI! IMBECILI! LAŞI!

În continuare …

Ei continuă să sectioneze, cu lama de 10 cm, maduva spinarii taurului, la nivelul vertebrelor superioare şi inferioare.
În felul acesta, taurul este paralizat, inpcapabil de aşi mai putea mişca muşchii respiratori. El moare prin asfixie sufocat de propriul său sânge care-i iese prin gură şi pe nări.

În continuare…


Înainte de a fi tranşat, taurul este iute târât în afara arenei.
Singurele dovezi a acestei orori sunt dârele de sânge care brăzdează solul arenei.


Nu este destulă suferintă în lume?!
Cum s-au putut multiplica suferinţele inventându-se asemenea metode criminale de tortură ?!
Cum se poate ca asemenea metode criminale de tortura să fost ridicate la nivelul de artă?!
Cum de omul şi-a găsit amuzament într-un spectacol pervers al chinului?!
Cum îi mai rabdă pământul pe cei practică şi mai ales pe acei ce se desfată cu asemenea “spectacole”?!
Nu înţeleg cum fenomenul suferinţei poate să impresioneze...ar trebui să oripileze!!!
Entuziasmul facil pentru suferinţă manifestat în exclamaţii este o caracteristică a spirirului de turmă care asimilează această suferinţă unui divertisment neânţelegând ce forţă teribilă există în această suferinţă, câtă degradare şi câtă otravă pe care un suflet ( chiar şi necuvântătoare fiind) o plăteşte scump.
Ce îi separă pe ei de Evul Mediu sau de Anticitate?În cazul lor între omul barbar din peşteră şi omul modern nu s-a produs decât o rafinare a ipocriziei.
Pentru oameni de genul lor, legea Talionului este prea blândă, s-ar putea aplica o lege a Talionului modificată puţin:“Ochi pentru dinte” adică când cineva făpuieşte ceva crud să i se răspundă cu ceva de două ori mai crud, asta pentru a avea siguranţa că nu o să o mai facă şi a doua oară. Deci, asemenea oameni merită călcaţi în picioare şi mângâiaţi de scuipatul trecătorilor, târâţi prin gunoaie şi lăsaţi să-şi dea duhul printre târâtoare.
Dacă Spania nu s-a dezis de la asemenea practici barbare până în secolul XXI praful să se aleagă de ea cu toreadorii ei cu tot!

Dincolo de bine, dincoace de rău

Nici nu ne putem imagina ce ascundem în noi şi ce ascunde lumea, trăim periferic şi mulţumiţi, până când se întâmplă ceva care ne face să ne trezim într-o regiune de existenţă infinit complicată, în care subiectivitatea noastră ne frământă ca într-o vâltoare. Toate barierele şi limitele obişnuite dispar pentru a face loc unei fericiri interioare dintre cele mai fecunde. Faţă de comportamentul normal anchilozat în forme şi cadre, atitudinea noatră devine incalificabilă, nimic nu mai seamnă cu ceea ce a fost, noi nu mai semănăm cu cei care eram.
O fi bine, o fi rău?...Primele întrebări pe care o fiintă raţională şi perfectibilă şi pe pune…
Personal…nu mai am habar despre ce e bine şi ce e rău, ce e permis şi ce nu este permis, nu pot condamna şi nu pot lăuda. Şi nimeni nu ar trebui să condamne fiincă nimeni nu deţine miraculoasă măsură cu care se câtăresc faptele bune şi rele. Puţine criterii mai sunt vabalabile în ziua de azi şi apoape nici un principiu nu-l mai găseşti ca fiind consistent. Mă miră cum unii se mai preocupă de studiul moralei şi scriu kilometrii de pagini dedicate etectii şi normelor de comportament. Dacă aş fi siceră ar trebui să mărturisesc că acum puţin îmi pasă de imperativul categoric al lui Kant că oricum este imposibil de realizat, mă apropropii mai mult de Mill, care susţine că acţiunile sunt corecte în măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi incorecte în măsura în care tind să promoveze reversul ei, şi îl las pe Kant în păcatele lui să-şi fluture imperativul categoric până o să-i amorţească încheieturile. Dar de fapt mă leapăd de toţi vorba lui Cioran” Singurul merit al filosofilor este că s-au ruşinat uneori că sunt oameni. Platon şi Nietzsche fac excepţie: primul a vrut să ne scoată din lume, iar al doilea din noi înşine” câtă dreptate a putut avea Cioran şi când îndemna la lectură:” Citeşte zi si noapte, rătăcind în spaima veacurilor, şi nu uita că lectura suplimeşte oricând opiul. Cărţile trebuie înghiţite ca prafurile adormitoare. Nimeni nu citeşte pentru a şti ci pentru a uita, ca şi cârciumile, sunt fructul plictiselii” păcat ca a trebuit să treacă aproape zece ani până să realizez şi eu insemnătatea acestui îndemn, zece ani până să îmi pot pune problema moralităţii în alt termen decât cel al intransigenţei. Adevărul este că până azi nimeni nu a putut spune în mod categoric ce e bine şi ce e rău, ce e mai trist este că totuşi nu ne putem dispersa de întrebuinţarea acestor expresii. Sincer, morala pentru mine a devenit atât de complexă şi contradictorie, valorile ei nu se mai constituie în ordinea vieţii. Căci în faţa faptului imediat toate principiile sunt atât de nule , încât te întrebi de ce nu ar fi mai accetabilă o viaţă fără criterii, o lume de fantezie şi de vis, unde nu s-ar vorbi de bine şi de rău.
Cred în toate câte l-am zis mai sus şi mi le asum, moraliştii şi fanaticii pot să-mi biciuiască spatele până l-or face ţăndări atâta timp cât aduc argumente viabile.
Ce spun ăia? Că în lume triumfă doar pentru moment, fericirea, satisfacţiile minore coantificabile fiind doar faptele bune şi realizările morele. Deci suferiţi , abţineţivă de la orice lucru care v-ar putea aduce fericirea, suferiţi îngradiri felurite că aşa o să fiţi mulţumiţi de voi îşivă şi veţi fi răsplătiţi, dacă nu în lumea asta, într-o alta.
Conform lor după toate mizeriile lumii apare la sfârşit triunful final al binelui şi biruinţa definitivă a virtuţii. Aşteptaţi-o…!
În final cu ce voi rămane eu mai mult dacă imi petrec timpul angajandu-mă în activităţi virtoase? Apoi chiar aşa cu ce rămân eu mai mult care mă crispez între patru pereţi decât altul care petrece?
Orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută.
Deci, trăiţi fiecare clipă, profitaţi de fiecare şansă, nu vă mai preocupaţi de morală, morala nu face din viaţă decât o sumă de ocazii pierdute.
Dacă vorbim şi de păreri de rău, să vă pară rău pentru pentru faptele ce nu le-aţi făptut decât de cele de pe care le-aţi făptuit. Penru mine mai greu cântăreşte o ceva ce am avut şansa să fac şi nu am făcut decât ceva făcut şi asumat fie bine fie rău.
Nu mai căutaţi să vă justificaţi fericirea…ea este o stare atât de pură şi de generoasă. M-am întrebat care este cea mai bună parte din mine, cea care dă sau cea care justifică, acum îmi pot răspunde că cea mai bună parte din mine este cea acea care începe să trăiasca, care are curajul fiecărei clipe, care pune în fiecare moment atâta pasiune şi atâta ardoare, încât fiecare clipă să devină o eternitate.

Cafea, cafenele şi lasere astronomice

A te văicări de neputinţa perpetuării stării tale sublime numai pentru că te oboseşti fiziologic mi se pare acum un jeg distins al caracterului.
Nimic nu egalează fericirea de a fi afară, de a privi, de a discuta, de a învăţa. Stând în casă, cazi pradă celui mai mare rău din tine. Omul nu a fost creat să stea ţintuit pe un scaun sau într-un pat. Şi dacă acestea îi sunt îndeletnicirile probabil că nu merită o soartă mai bună.
În timpul nopţilor albe te poţi consola cu ideea că toate ceasurile de care devi conştient le smulgi neantului, dacă ai fi dormit, ele nu ţi-ar mai fi putut aparţine, nici măcar n-ar fi existat vreo dată.
În definitiv eu sunt mândră de cantitatea de oboseală care se odihineşte în creerul meu şi de ceea ce am învăţat în noaptea asta: că după o orange caffe ( acid citric în combinaţie cu praf de ciocolata şi expresso…) un caffe frappe are un gust de ambrozie.
Eu, supusă mişcarii nu mă mai pot odihini cu capul pe pernă. De aceea când încearc să mă odihinesc de fapt o să visez, probabil la craterele de pe lună sau la cine ştie ce.

Vise plăcute şi mai puţin complicate!

Poveşti albastre

A fost o dată un tărâm şi dacă nu l-aş mai dori nu aş mai povesti. In acest loc, de magică frumuseţe, un triunghi al munţilor cu dealul şi cu valea, cel mai frumos loc din lume după gustul inimii mele, timpul trece cu mai multă repeziciune sau cu încetineală de dragoste. Acolo, noaptea, la amiaza nopţii se poate auzi cum se roteşte pământul pe axa polilor cu un murmur aparte asemenea unui copil alăpat. Alăptat cu dragoste.
Pe acest tărâm somnul îti închide ochii atingându-ti cu degetul sprâncenele şi aşează lânga tine-n pat veghindu-te.
Dimineaţa e cea care îti deschide ochii cu răsărituri ridicate şi întinse pe bolta albastră.
Nu voi înceta niciodată să iubesc albastrul chiar el nu face decât să-mi amintească cât de departe sunt de liniştea lui.

Noapte bună şi vise albastre!

Iubire, Dreptate şi Raţiune

Cât este de plăcut trebuie să fie să citeşti într-o cameră liniştită cu o fereastră care nu se poate închide niciodată. Am deschis cartea Doamnei Sevigne, de care nu mă mai despart. Noi două ne-am împrietenit serios deşi avem uneori păreri împărţite. Doamna Sevigne scria că este imperativ ca spiritul dreptăţii trebuie să primeze asupra sentimentelor. Afirmaţie ireproşabilă la nivel teoretic. Raţiunea mereu trebuie să fie în spatele oricărei acţiuni. Dar putem oare acţiona mereu raţional, făcâd abstracţie de sentimete? Oare chiar aşa de dulce este rostirea acelui: “ NU” exprimat cu o voluptate care vibrează la unison toate corzile vanităţii satisfăcute? Oare faptul că am procedat moral şi raţional o să ne aline sentimentele?
De exemplu: încrederea într-un om, este un act de dragoste. Dar spiritele drepte şi raţionale vor acte de raţiune. Într-o dăruire, într-un angajament ei vor acte de judecată şi calcul. Preferă căsătoriei prin dragoste pe cea prin raţiune. Sunt şi eu convinsă că în majoritatea lor reuşec mai bine căsătoriile din calcul. Dar nu mă pot împiedica să pledez pentru cele din dragoste.
Oamenii ăştia….iarăşi vor raţiune acolo unde nu trebuie…
Spiritul dreptăţii trebuie să primeze asupra sentimentelor şi totuşi sunt momente de dragoste şi de iertare, când pentru a dărui, pentru a iubi, devi cu bună ştiinţă nedrept.
Niciodată nu am putut descifrez în mine însumi care este cea mai buna: cea care dă, sau cea care justifică.

Lecţie de viaţă

Citisem undeva despre o bunătate înnăscută, o bunătate care se răspândeşte mereu, fără regrete şi fără reveniri care se află în toţi şi în toate.. Citisem apoi că ea trebuie căutată mai întâi în noi şi abia apoi să o căutăm în alţii.
Dar vorba aceea…multe te învată cărţile, dar mai multe te învaţă şi probează viaţa.
Azi, am primit o lecţie despre bunătate pe care nu o să o uit cât oi fi şi oi mai trăi pe acest pământ.
Eram aproape de casă, în staţia de autobuz, când am văzut-o pe o cerşetoarea care îşi face veacul pe acolo, toată lumea o consideră nebună fiincă ea se îmbracă în rochii de mireasă, în tot felul de ţinute ciudate, se mânjeşte cu ruj pe toată faţa, dansează şi e mereu veselă. Având aparatul foto cu mine m-am gândit să fac nişte poze, mereu am fost fascinată de veselia care se citea pe chipul ei care contravine condiţiei mizere în care se află, vorba aia femeia nu are nici după ce bea apă şi ea e mereu zâmbeşte. M-am chinuit să-i fac poze cu zoom, dar mare lucru nu am isprăvit aşa că m-am hotărât să merg la ea să îi dau un leu şi să îi cer voie să o fotografiez. Zis şi făcut, m-am dus la ea i-am dat banii, dar din neatenţie în loc de un leu i-am dat cinzeci de lei. Eu nu am observat asta când i-am întins bancnota şi m-am întors cu spatele în ideea de a găsi un unghi perfect pentru a o fotografia. Atunci ea m-a stigat şi mi-a arătat bancnota, pe care cu uşurinţă putea să o vâre în buzunar fără ca eu să realizez. Când am văzut bancnota în mâna ei, am tăcut…nu ştiam la ce să mă aştept…atunci ea mi-a întins-o spunându-mi că i-am dat cinzeci de lei şi că ea nu a făcut nimic rău şi îmi dă banii înapoi. Mirată am luat-o, i-am mulţumit şi i-am dat 1 leu. Mulţumită de leul primit ea a început să stea în diferite ipostaze pregătită pentru a fi fotografiată. I-am făcut câteva poze, apoi i-am mulţumit încă o dată pentru tot, iar ea mi-a mai repetat că nu a făcut nimic rău şi că mi-a dat banii înapoi şi mi-a mai zis ceva ce m-a lăsat fără cuvinte : rău faci, rău găseşti, bine faci, bine găseşti. Pentru o secundă am rămas blocată nu ştiam ce să-i zic, ea s-a uitat la mine cu o blândeţe în privire şi apoi mi-a zâmbit. Nu am putut decât să îmi rămas bun de la ea cu “ Sărut mâna” şi să îi apuc mâna dreaptă să o strâng între palmele mele , aşa am simţit că trebuie să fac, un om cu o gândire şi cu un comportament ca şi al ei merită mai mult mai mult decât un “ La revedere” sau “ O zi bună” eram în stare să fac şi plecăciuni. Oameni ca ea mai rar mi-a fost dat să întâlnesc.
Oameni în adevăratul sens al cuvântului am găsit printre cei consideraţi neoameni.
Gândul meu este îndreptat către ei, sărmani oameni, care trăiesc în stradă, care pier pe trotuare sub dogoarea soarelui arzător sau în asprimea iernilor reci. Voi părăsi această viaţă mulţumită că am înţeles surâsul lor dulce şi farmecul de a-mi întrepta tot respectul şi gândurile mele bune căre ei. Nu ştiu dacă până acum am săvârşit vreo greşeală la adresa lor, dar de acum niciodată - mărturisesc asta din tot sufletul - niciodată nu voi comite nici cea mai mică greşeală faţă de ei. Sunt gata să-mi dau ce este mai pur în forţele mele pentru a-i ajuta.
Iar ea va rămâne în amintirea mea mereu ca un model de comportament demn de urmat, ea m-a demostrat că indiferent de situaţia mizeră în care te afli, când nu mai ai nimic sub acest cer mai ai totuşi ceva: calitatea de om că vorba ei “ Bine faci, bine găseşti” iar eu îi doresc tot binele din lume!