Ce căutăm în MUNTE? Căutam o evadare în frumuseţe!

Încep istorisirea despre drumeţia din weekend-ul trecut de la munte permiţându-mi să citez dintr-un clasic anonim “e frumos la munte, dar e greu”.
Argument irefutabil de altfel, pentru că ştim cu toţii că este: „greu la deal cu boii mici “, cum zice proverbul. Proverb naiv, ca mai toate proverbele, fiindcă e şi mai greu la deal dacă boii sunt mari.
A te văicări de neputinţa perpetuării stării tale sublime numai pentru că te oboseşti fiziologic mi se pare şi acum un jeg distins al caracterului.
Nimic nu egalează fericirea de a fi afară, de a privi, de a descoperi.
OMUL NU A FOST CREAT SĂ ZACĂ ŢINTUIT PE UN FOTOLIU SAU ÎNTR-UN PAT. Iar dacă acestea îi sunt îndeletnicirile probabil că nu merită o soartă mai bună.
Fericirea mea este să fiu în afara celor patru pereţi, să umblu, să cunosc, să mă amestec cu lucrurile. Celora care mă sfătuiesc să mai stau pe lângă ograda mea şi să mă odihnesc, le mărturisesc că eu, care sunt supusă mişcării, nu mă mai pot odihni cu capul pe pernă.
Când încerc să mă odihnesc de fapt o să visez la vârful Omu, voievod de piatră al Bucegilor, la Moldoveanu, Negoiu, la Viştea Mare, Parângul Mare, Lespezi, Cornul Călţunului, Peleaga şi încă câte vise ar mai fi de enumerat...
Sâmbătă la ora patru dimineaţa, ora la care visele mele situate la mare altitudine erau mai uşor de escaladat, s-a dat alarmă cu ieşire din pat, cu luat rucsacul în spate, şi cu ieşire de mare urgenţă pe uşă.
La ora patru dimineaţa era exact momentul propice de a ne îndrepta către Padina pentru că ne aştepta din nou febra neostoită a străzii, aveam de învârtit vreo o sută şi ceva de kilometrii sub cele – de data aceasta - patru roţi ale scodiţei.
La ora aia, nebunii marelui oraş nu erau activaţi încă, aşa că n-am avut de a face, din fericire, cu cu schimbatul benzilor şi croşetatul prin trafic, ne-au ferit zeii de asemenea suplicii.
Nici n-am apucat să tragem aer în piept, să numărăm până la cinci că Bucegii se înfăţişau în toată slendoarea lor somnoroaselor noastre privirii. Iar când am ajuns la Padina m-a poticnit o fericire de nedescris.
Ca o paranteză rotundă, trebuie să precizez că eu doream ca acesta drumeţie să fie una în care eu trebuia să mă antrenez continuu şi asiduu pentru “marathon 7500”, un concurs ORGANIZAT de marathon alpin. Lucru care nu s-a mai întâmplat, datorită unor revelaţii divine şi a unor prieteni cu capete mai luminate decât al meu care m-au pus să casc larg ochii şi simţurile.
Ajunşi la Padina am parcat scodiţa la salvamont şi am luat-o cătinel pe potecuţă, şi lupta, şi luptă şi dăi şi dăi şi tot aşa şi în vreo trei ore, cu pauzele de poze aferente, am ajuns la refugiul Şaua Strunga, unde am şi hotărât să şi rămânem din cauza ceţii ce începuse a împânzi tot peisajul.





Vremea nu prea a ţinut cu planurile mele de antrenament asiduu şi continuu aşa că de îndată ajunşi în refugiu m-am afundat în sacul de dormit.
Din momentul în care apucat să pun capul pe izopren, putea să vină şi cel mai aprig muson de la tropice, să mă ia cu tot cu refugiu că eu tot nu simţeam nimic.
Am dormit cu toţii vreo câteva ore, când ne-am trezit în refugiu erau şapte grade, numai când nu ne-am mai putut ostoi maţele care răcneau a foame atunci ne-am hotărât că era exact momentul perfect să ridicăm şi să punem masa.
Nici nu n-am isprăvit bine să ne potolim foamea şi să alergăm de vreo câteva ori în jurul refugiului - traseu limitat din considerente meteorologice, din cauza ceţii, mai departe de vârful bocancilor nu ne băteau farurile - , ca... musafiri la orizont.




Un tip – cum rar îţi mai e dat să vezi zilele astea - mare alpinist, mare caracter, cu rucsac pe cadru metalic, cu sacul de dormit atârnat de rucsac, cu cortul în mână şi cu încălţat în adidaşi se pregătea să îşi înfigă cuiele cortului în pământul patriei.
Acum ce să zic, lăudabila iniţiativă avea omul, în anii 70 era de invidiat de-a dreptul.
Mie mi-a cam pleznit goretex-ul de la bocanci de ciudă când l-am paşind uşor în ai lui adidaşi pe iarba îmbibată de apă, nici nu cred că era ud la picioare... nu puţin...Dar vorba aia: “da-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă"! este un vechi proverb românesc, care face trimitere exact la faptul că, de multe ori, românului ii vine o idee inţeleaptă, abia după mai multe încercări nereuşite.
În fine, şi-a pus omul cortul, noi ne-am mai învârtit de câteva ori în spaţiul destul de limitat unde ne băteau farurile, am mai escaladat vreo două- trei stânci şi peste ceaţă s-a lăsat seara.
Ne-am adunat toţi în coliba de împrumut şi ne-am întrecut în dârdâieli – uni - şi în sforăituri alţii.
Cam pe la amiază nopţii, la uşa refugiului, oare cine bate? Era vecinul nostru, care acuza un frig cumplit, şi pu pu pu... vreau să stau şi eu aici!
Mărturisesc că în momentul în care i-am văzut sacul de dormit – dacă scoateai sacul afară şi te uitai prin el, aveai cam toate şansele să vezi prin el vârful Omu- mărturisesc că îmi venea să-i plâng de milă.
Şi asta nu e tot, când omul şi-a mai scos şi cele trei izoprene – d-alea gen foiţe de ziar - puse unul peste altul, nu eram hotărâtă cum să reacţionez, vorba poetului, să râd ca nebunii, să blestem, să plâng...
Într-un final, m-am hotărât, să dorm... puteam doar să sper că respiraţia noastă o să îi ţină cât de cât de cald...
Duminică dimineaţa, prima rază de soare s-a arătat timidă prin ferestrele refugiului, toţi neuronii mi s-au activat activat.
În două minute şi tei mişcări am ieşit din sacul de dormit şi, m-am mirat un pic de alpinistul cu pricina, care mânca pâine şi spărgea nuci pe izopren în faţa refugiului, şi într-un suflet m-am cocoţat pe cea mai înaltă stâncă din apropiere





Era un peisaj magnific în stânga se înfăţişau ca o lamă de cuţit Munţii Piatra Craiului, şi un pic din munţii Făgăraş, în dreapta se vedea Caraimanul.
M-am aşezat pe pe marginea stâncii, cu capul în mâini, muta de mirare, faţă în faţă cu natura.
Cum zăceam eu muta, lăsând să se scurgă peisajul în mine ca-ntr-un sorb, am avut o revelaţie





Brusc, orice dorinţa de a participa la vreun marathon alipin mi se părea de-a dreptul imbecilă.
De ce aş vrea eu să-mi dau duhul alergând de bezmetică, cu alte sute de bezmetici pe munţi?
De ce aş vrea eu să alerg când pot să stau, să-i admir, să-i cuget să-i simt?
Chiar dacă participăm, şi scoatem un timp demn de Guiness book, întrebarea era cui şi ce demonstram?
În definitiv, eu nu am de demonstrat nimănui nimic. Dacă trebuie să demonstrez ceva, trebuie să îmi demonstrez doar mine.
Ce premiu se poate da unui om care a câştigat un concurs alpin ? Se poate spune că a cucerit un munte ?
În realitate, eu nu merg pe munte ca să-l cuceresc, să ajung până în cel mai înalt vârf al lui, munţii nu pot fi nici cuceriţi, nici învinşi, ci doar urcaţi.
Nu putem învinge muntele, putem cel mult învinge cel mult slăbiciunea din noi, ridicându-ne doar pentru o clipă clipă la înălţimea lui.
Dacă vreau să cuceresc un munte acela va fi muntele din mine, vreau sa cercetez crestele şi piscurile sufletului meu, de explorat voi explora văile şi adâncimile din mintea mea.
Merg pe munte ca să-mi cunosc şi să-mi măsor fiinţa.
Merg pe munte pentru că numai acolo la amiază nopţii se poate auzi cum se roteşte pământul pe axa polilor cu un murmur aparte asemenea unui copil alăptat.
Merg la munte pentru fericirea de a sta ghemuită în inima muntelui ca un prunc în pântecul mamei.
Merg la munte să ascult liniştea de acolo, care suna întotdeauna a dor, a melancolie. A dorinţă năvalnică, dar şi a gingăşie sufletească. A profunzime, a iubire..
Vreau să îmi târăsc paşii prin pădurile bătrâne, printre copaci,pe brâne şi pe poteci cu rucsaci grei ca de nisip şi ciment în spate, cu gândul la bărbatul pe care îl iubesc şi care, poate, mă iubeşte şi el pe mine...
Pentru toate aceste motive şi pentru multe altele EU NU O SĂ ALERG PE MUNTE NICIODATĂ!
Odată revelaţia avuta am zăcut pe marginea stâncii toată ziua, nu am mai ajuns aşa cum îmi propusesem pe Vârful cu Dor, pentru că am hotărât că o să ajung acolo nu de dragul respecării unui itinerariu de concurs, ci atunci când realmente o să mi se facă DOR de VÂRFUL CU DOR.
Duminica ne-am întors relativ devreme şi cam prea decent, dar am vrut să evităm traficul nebunesc de pe autostradă şi mai ales din Bucureşti.
Am ajuns acasă pe la ora opt, mai înţeleaptă şi rumenita bine de soarele patriei. Aşa îmi trebuie dacă rătăcesc pe coclauri minunate hălăduite cu sori perpendiculari.


Pentru sfârşitul de săptămână ce va urma, aştept să-mi vină o idee inedită sau o să aleg cea mai trăznită propunere din cele primite până atunci.