Fiul risipitor

Aseară am primit din partea unui romancier o palmă violentă şi subversivă dată cu putere iluziilor şi himerelor instalate confortabil în mintea mea. Morala romanului mi-a venit ca o palmă peste ceafă! Pe care o aşteptam, de care ştiam că am nevoie, şi pe care am încercat să mi-o altoiesc singură, de atâtea ori, doar că am lovit uşor, cu mila, că doar nu era să mă pocnesc mai abitir decât o făcuse deja viaţa asta nedreaptă,
N-am învăţat lecţia la timp şi am dat din iad în foc şi din rug în spini. Oricât am aşteptat eu o indexare a şansei, nu m-am ales decât cu reeditări ale scatoalcelor unei existenţe obraznic de nedrepte. Speranţele pot fi de multe ori deşarte. Eu nu mai cred că speranţa moare ultima, ci că ar trebui dorită modest şi realist, ca să nu moară ci să se renască în fiecare zi mai limpezita.
Cu noduri de lacrimi în gât am reuşit să parcurg azi-noapte ultimele file ale Romanului “Fiul Risipitor”, o poveste de dragoste neîmplinita, acea dragoste care consumă individul până la extenuare, ce transcede timpul. O carte pe care o citeşti pe nerăsuflate, care o simţi cu fiecare fibră a fiinţei şi pe care eu aş reciti-o la infinit. Romanul are doi protagonişti: Eva, simbolul feminităţii pline de farmec, nepreocupată de relaţii şi ambiţii sociale, care se îndrăgosteşte de un bărbat misterios "El". El - Adam -reprezenta simbolul masculinităţii în căutare de teritorii noi, inclusiv afective, dar incapabil să se desprindă de magnetul iubirii constante a Evei.

Între cei doi se înfiripă o poveste de iubire fără sfârşit, o iubire ce revine ori de câte ori el este obosit, sărăcit sufleteşte, flămând de ea. Iar Eva îl accepta necondiţionat, sacrificând de fiecare dată pentru el „viţelul cel gras” ( la fel ca şi în pilda fiului risipitor).
Când Eva îi spune plângând „te-am aşteptat mai mult decât un câine”, El îi răspunde cu convingere „am să mă întorc întotdeauna!”.
Mărturisesc că gustat această poveste cu simţurile atât de deschise, ca şi cum nervii mi-ar fi ieşit la suprafaţa pielii şi a sufletului. Mă urmăreşte privirea împietrită a Evei, care stătea în faţa lui Adam, era conştientă că trecuse ultima noapte pe care aveau să o petreacă împreună şi era sfâşiată de gândul că tot ce i se întâmplă cu el de acum va fi pentru ultima oară. Simţea că i se frânge ceva în inimă şi mătruriseşte că îi fusese mult mai uşor gândul, odată, morţii decât gândul despărţirii de atunci.
L-a implorat să rămână numai că deşi şi-a dorit năprasnic să izbutească, strădaniile i-au fost în zadar. A rămas cu fruntea asudată cu mâna întinsă şi însângerată.

Dar zvârcolirile din El îl îndemnau să plece, bântuit de teamă el se asemăna cu mai mult cu vântul nestatornic era răzvrătit împotriva lumii şi a propriei fiinţe. A privit-o în ochi şi i-a spus că nu poate fi iubitul ei invocând motive care nu puteau convinge pe nimeni. Adam o părăsise, drumurile asfaltate s-au sfâşiat în direcţii opuse iar mâna ei mică, strivită de durere nu l-a condamnat, nu l-a blestemat, nu l-a urât ci s-a ridicat înspre el să-l închine înainte să-l piardă din ochi. Să-l aibă Zeii în pază pe unde o umbla.

Eva:

“Hai să coborâm, hai înapoi în odăiţa noastră! Nu mi-e frică de ploaie. Am să-i cer părintelui Gherasim o sobiţă, am să aduc lemne, am să fac focul; tu să nu faci nimic. Să stai în pat şi să fii cât ai să vrei de posomorât; n-are să-mi fie frică; mă mulţumesc cu oricare chip al tău. Haide înapoi şi lasă-mă să stau la picioarele tale! Nu am să te supăr cu nimic, n-am să mă mişc, n-am să respir, nici n-ai să mă simţi. Dacă are să-ţi fie foame, am să-ţi aduc lapte cald şi pâine proaspătă. Am să mă duc pe lac cu părintele Gherasim şi am să prind chefali; dacă nu ţi-or mai place chefalii, am să mă duc pe plajă, până departe, la pescari, şi am să-i rog să răscolească marea ca să dea de scrumbii. Ştiu cum vrei scrumbiile: fripte la grătar şi stinse cu sos de untdelemn şi lămâie; mai avem un bidon de untdelemn grecesc; hai cel puţin până terminăm bidonul! Am să mă duc departe pe câmp, până am să găsesc bostanie unde să mai fie pepeni. În septembrie, pepenii nu mai sunt buni, dar îţi jur că am să caut unii să-ţi placă! Şi dacă are să-ţi treacă foamea, am să-ţi pun o ţigară bună în ţigaretul de chihlimbar, am să-ţi aduc tăciunele în palmă, să aprinzi. Şi în fumul albastru al ţigării tale, am să descopăr visele mele cele mai frumoase.
Hai înapoi! Dacă n-o să-ţi placă ţigara, am să-ţi aduc o narghilea, să fumezi dimineaţa până seara, în vârful patului, ca sultanii. Şi dacă după ce fumezi are să-ţi fie somn, am să-ţi cânt încet un cântec pe care nu l-ai auzit niciodată, nu-l ştiu încă, dar îl simt în inima mea; un cântec despre o fată proastă care nu crede în altă fericire decât să-ţi fie sclavă.

Şi dacă după ce ai să te trezeşti are să-ţi fie frig, am să-ţi iau mâinile într-ale mele şi am să le încălzesc cu răsuflarea mea. Şi dacă are să-ţi fie dor de mine, am să-mi lepăd veşmintele şi am să mă lipesc de tine, atât de cuminte sau de nebună, cât ai să vrei tu. Nu am să mă împotrivesc niciodată, nici unuia din gesturile tale – şi dacă la urmă nu-ţi va mai fi de ajuns dragostea, ci vei vrea moartea mea, am să stau fericită în mâinile tale, să mă sugrumi – numai vino înapoi, te rog!”

După ce am terminat lectura cu pricina am ajuns să mulţumesc zeilor că nu se mai poartă pernele din fulgi de găină, că ajungea casa să-mi miroase a a fermă plouata, noroc cu pernele astea de burete acrilic, că am putut să bocesc fără limită, cred astea au şi termostat pentru inima încinsă de doruri şi disperări majore.