Geniul şi zeiţa

De când mă ştiu mă feresc de activităţi anoste, cronofage sau nocive, mereu găsesc vreo activitate care mă salvează şi mă ridica dintre griurile curente. Aşa se face că un prieten inspirat de giumbuşlucul meu verbal “nu-s genială dar merită să încerc” , mi-a făcut o recomandare dintre cele cele mai ispititoare : “ Geniul şi zeiţa” de Aldous Huxley.

Având în vedere faptul că titlul conţinea substantivele geniu şi mai ales zeiţă în alcătuire, cu o tahicardie subită, o groază de fond şi o inimă mică, m-am prăvălit asupra acestei cărţi.

Între coperţile acestui roman, John Rivers - care-şi căuta un maestru capabil să-i desluşească toate iţele legilor fizicii- şi Katy Maartens - zeiţa viitorului său mentor - său îşi trăiesc iubirea dincolo de toate normele morale.
John Rivers este un tânăr care provine dintr-o familie protestantă, conştient că are de respectat nişte norme morale şi îndatoriri faţă de semenii săi. Dar educaţia lui puritană va fi zdruncinată din temelii în momentul în care tânărul, în dorinţa sa de a găsi un mentor, se hotărăşte să se mute sub acelaşi acoperiş cu Henry Maartens - unul dintre dintre cele mai apreciate genii ale epocii laureat al Premiului Nobel- şi cu frumoasa şi tânăra lui soţie Katy Maartens – zeiţa - .

Involuntar şi iremediabil tânărul se îndrăgosteşte de zeiţă, deşi el este conştient că această iubire este una proscrisă. Încearcă în felurite moduri să-şi ţină în frâu sentimentele pentru această femeie, rememorează toate sfaturile puritane date de mama lui dar degeaba. Inevitabilul, adică apropierea fizică dintre ucenic şi zeiţă, se produce.

Din momentul în care s-a produs acest fatum, firul epic al romanului începe a se încâlci. De parcă o iubire ilicită nu i-ar aduce destule mustrări de conştiinţă tânărului Rivers, acesta află mai apoi că fiica cea mare a maestrului este îndrăgostită de el. Aceasta îl asediază la propriu dedicându-i pagini întregi de poezii concupiscente.

Iar cum era de anticipat, fiica cea mare află de relaţia adulterină dintre mamă ei şi ucenicul tatălui său. Fiica îndrăgostită se simte trădată de mama adulterină şi mânată de un spirit vindicativ, promite să-şi facă dreptate atât ei şi tatălui, trădat la rândul lui.

John Rivers se găseşte sfâşiat între datoria morală pe care o avea pentru mentorul său şi pasiunea incontrolabilă pe care o nutrea pentru zeiţă. Aceste sentimente contradictorii l-au îndemnat de mai multe ori să îşi dorească să părăsească casa familiei Maartens, iar la sfârşitul romanului mărturisea: “Credeam că te hotărâseşi să pleci. Aşa-i, dar asta s-a întâmplat înainte de a o vedea coborând pe trepte reîncarnată în zeiţă. O zeiţă în doliu. Emblemele pierderii suferite (moartea mamei lui Katy) mi-au menţinut trează mila, adoraţia religioasă, sentimentul că iubita mea e un spirit care trebuie adorat în chip spiritual. Din corsaj îi răsărea însă coloana luminoasă a gâtului; printre zulufii galbeni ca mierea chipul îi era transfigurat de un soi de strălucire nepământească."

Finalul romanului este cam imprevizibil, Rivers îşi mărturiseşte păcatele tinereţii dar nu cu regret ci cu un tonul plin de afecţiune al unui (fost sau etern) îndrăgostit.

Mărturisesc că toată ziua am zăcut în diverse stări de agregare morală şi tot n-am reuşit să îmi explic ultima replică data de Rivers în încheierea romanului.

Am tot mototolit această frază în cap "Condu cu grijă, mă sfătui în timp ce deschidea uşa. Trăim într-o ţară creştină şi azi e ziua Mântuitorului. Practic, toţi cei pe care îi vei întâlni pe drum vor fi beţi.” şi mereu i-am dat noi înţelesuri.