Mă despart de finaluri

Între mirosul de cafea şi cel de nouă zi, mă gândesc la hazardul meu pe care încerc să-l descâlcesc de o bună bucată de vreme, dar se pare că algebra şi logica din existenţa mea nu sunt destul de virile.
Îmi dau seama că repet greşeli cu precizia extraordinară a unui chirurg, iau momentan o gură de otrăvuri din cele mai fine, pentru a mă obişnui cu arsenicul propriilor greşeli, în aşa fel, încât să devin imună.
Îmi aşez ochelarii pe ochi şi îmi promit mereu un alt drum şi îmi fac curaj de altă inimă.
Trag aer în piept şi merg mai departe.
Azi e ultima dată mai torn neîmpliniri în cuvinte.
Azi e ultima dată când mă mai gândesc şi mai scriu despre trecut şi final (urî).
Sunt puternică, întotdeauna am putut să trăiesc fără oamenii care au fost cândva parte componentă a existenţei mele, şi fără fericirea efemeră pe care au adus-o provizoriu şi mult prea condiţionat în viaţa mea. Oameni care s-au întors şi prin a lor cuvinte au reuşit să mă dezamăgească atât de rău încât mi-am seama că... n-au fost niciodată acolo.
Într-adevăr, la ceasul despărţirii, golul lăsat de mine la închiderea uşii mi-a fost greu să-l explic, aşa cum îmi este greu să înţeleg de ce uneori “te iubesc” este urmat de “însă”...
Am simţit nevoia să plec ostentativ – şi am plecat - dintr-un impuls de recuperare a demnităţii, deşi inima-mi spunea să rămân. Credeam, judecam lucid ca, în felul acesta, bărbatul meu mă va iubi mai mult, tânjind după mine. Mai ales că, nu cu mult timp în urmă, acelaşi bărbat se arătase stânjenit, hăituit de aşteptările sau chemările mele. Cum să te aşezi intre dorinţa lui de-a fi lăsat în pace şi aceea de-a-i fi alături necondiţionat când el îşi doreşte asta? De nedrept de multe ori, am trăit cu senzaţia că bărbaţii vor, pur şi simplu, să fii la cheremul lor şi să te adaptezi, total, programului, toanelor, bioritmului sau algoritmului lor de viaţă.
Unele povesti de dragoste NU SUNT MENITE A FI PENTRU TOTDEAUNA.Despărţirile însă, mai ales dacă se lasă cu sfâşieri de vise şi goluri de suflet, le dorim a fi pentru ETERNITATE.
În momente de răscruce am fost sfâşiată de multe ori intre nedumeriri, dar în ziua în care am decretat că nu-mi place de mine în ipostaza de Maică Tereza - cea a tot răbdătoare, înţelegătoare, îngăduitoare şi a tot iertătoare - şi suflecându-mi poalele, am plecat în drumul meu, cu visele boţite toate. Şi îmi rămâne mândria de-a fi pornit pe drumul meu, drumul pe care l-am vrut, drumul bun!
La ceas de despărţire, am răbdat megainterviuri cu persoane care m-au asfixiat, în înverşunarea “de ce” -urilor gândul se usucă şi doare când îl atingi. A trebuit să ascut polologhii toxic de lungi, iar când mi-a venit mie rândul, guess what: mă lăsau să torc vreo două propoziţii, apoi, când vedeau încotro bat, mă întrerupeau şi-mi ziceau vreo două, chipurile mămos, dar esenţa era “e vina ta, aşa-ţi trebuie!”
Astfel de situaţii, trebuie să recunosc că mă pun cu botul pe labe, pentru că eu, deşi sunt voluntară şi tenace, nu ştiu să mă cert. Nu înţeleg aruncatul hainelor pe fereastră şi al veselei din dotare înspre inculpat, împroşcatul cu “urări de bine” din specia veninoase, morbide sau cu trimitere la familie.
Ştiu însă să tac nesuferit şi acru şi să privesc oblic, cam atât de ne-certareata sunt. Nu prea reuşesc să-mi strig durerile, de obicei le înghit, le absorb, le inspir în tăcere, cel mult le plâng fără sonor. Doar că le slobozesc fulgerător, pe neaşteptat.
Desigur că mă inflamez, că îmi creşte timolul, dar furtunile sunt în mine, în adânc, iert de multe ori, poate de prea multe ori dar nu iert niciodată acea ultimă picătură. Atunci zâmbesc, mă întorc pe călcâie şi plec, şi nu mă întorc niciodată.
Acum înainte îmi rezerv dreptul de a nu mai crede în iubirile în care nu există şi dorinţă, şi patimă, şi atracţie. Sunt artificiale şi chinuite de-a dreptul relaţiile în care cei doi simt nevoia să se separe, în care cei doi nu simt avântul de a se atinge, de a se juca. Relaţiile în care cei doi se ating doar din obligaţie, fie în virtutea politeţii de cuplu, fie pentru că, din când în când, îi oropseşte şi-i ajunge din urmă fiziologia sunt lamentabile.
Mie mi-e greu să joc roluri. De ce trebuie să mă prefac că sunt altceva decât sunt? De ce e nevoie, ca să am parte de-un dram de fericire, să joc după reguli absurde, să fac pe independenta? E nedrept.
Dragostea e, cel mai adesea, un joc nedrept. Pe care eu nu ştiu, nu vreau şi nu pot să-l joc astfel. Vreau să iubesc şi atât. Şi vreau ca bărbatul meu să mă iubească şi atât. Să ne întâlnim undeva, mai presus de convenţii şi prefăcătorii. Sunt femeia ta, şi te iubesc clipa de clipă. Vrei să fii bărbatul meu, şi să mă iubeşti clipa de clipă?
E simplu, e nespus de simplu. E greu, e cumplit de greu.
Recunosc că nu ştiu să rostesc vorbele potrivite pentru determina pe cineva să mă uite atât de nedrept de uşor.
Şi că eşuez lamentabil în a stârni în oameni anumite reacţii, că nu stăpânesc arta vorbitului, nici nu deţin mijloacele şi metodele de a pluti în lume.
Dar când se adună foarte multe, când prea multe ecuaţii rămase fără soluţie mă ajung din urmă, îi ivit pe unii să îmi părăsească viaţa aşa cum mi-au găsit-o.

Final de final!