Trei Doamne şi toţi patru

Cuvântul autoarei: Ştiu că v-am obişnuit cu altă abordare, dar pentru povestirea ce va urma, nici măcar iluminarea mea lexicala nu mă poate scuti de reflexul de a amesteca cuvinte dantelate cu unele cuvinte negreţoşate şi obraznice de-a dreptul.

Partea întâi

Am compătimit de când mă ştiu oamenii banali, însiropaţi în rutină şi în bani chivernisiţi.
Niciodată nu am putut să-i înţeleg niciodată pe cei care trândăvesc întruna şi se plâng că viaţa e scurtă. (vizaţi sun cei care, stau acasă repara ştechere, scarpină motanul, caută femei pe internet, ies la bere cu băieţii, adică fac chestii de-astea de rutină).
Acelora le recomand prieteneşte şi în morţii mamii lor să se biciuiască singuri pe spate, ca să alerge mai repede.
Dar în definitiv, felul cum fiecare îşi trăieşte viaţa, e o problemă de fire, de alegere, de construcţie, de nebunie, de noroc, de şansă şi de neşansă.Păcat doar că normalitatea este dată de majoritate.
Apartenenţa la o minoritate duce la etichetare, de cele mai multe ori, dar cui pasă?!
Spre norocul meu am cunoscut o minoritate care simt că mă revendică.
Oameni care au descoperit adevăratele stupefiante ale existenţei noastre orbecainde.
Este vorba extazul care dacă nu este administrat constant te arunca în sevraj.
Este vorba de pasiuni pe care, dacă ţi le maltratează cineva, te trezeşti că deprinzi ura precoce fata de semeni.
Oamenii ăia iubesc motocicletele... imprevizibilul benign, cortul, drumul.
Nu pot să spun despre ei că sunt nici recordmeni, nici exploratori... sau poate că sunt... un pic din amândouă... în definitiv sunt nişte oameni care îşi trăiesc viata, îşi trăiesc pasiunile. Timp şi bani să fie ca şosele şi locuri de văzut sunt multe.
Ghidându-ne după acest principiu, o săptămână întreagă am făcut planuri, pentru ca în sfânta zi de vineri să o luăm din loc, spre alte ţări de soare pline.
Iar când s-a împlinit destinul, într-o benzinărie, trei crai călare pe trei mobre s-au arătat.



Mobrele, una mai mândră decât alta, un BMW F 650 GS (monocilindru, caracteristică care trebuie menţionată, pentru că, după cum ştim, din 2007 sau 2008 se fabrică altul cu aceeaşi denumire care e bicilindru) şi două BMW F 650 GS DAKAR.
Nişte minunaţii de motoare, că vorba aia “la soare te puteai uita dar la ele ba”. Cele trei mobre erau încălecate de trei crai frumoşi şi tinerei, şi eu m-am lipit de ei. Toţi patru eram mânaţi de acelaşi gând 1200 km de desfătare pe motor cu destinaţie precisă: Masivul Rila din Muniţii Balcani. Mai detaliat, părăsirile frontierelor patriei, şi un scurt periplu pe la vecinii noştri din sud.
Când mobrele au fost adăpate şi presiunea în copite a fost verificată, ele au fost declarate apte de drum lung, iar eu am încălecat pe o şa şi mai departe s-a întâmplat exact aşa :.
La ieşirea din Bucureşti, am depăşit când şi când, pe alocuri am accelerat, într-o mare de maşini trei mobre cu side-case-urile doldora de bagaje şi nici o nicio breşă pe unde să treacă.
În situaţii de genul ăsta vă recomand să aveţi o singură superstiţie: să purtaţi neapărat un strop de haz de necaz în tanckbag sau în topcase fie şi în side-case-uri, că am auzit că aduce noroc.
A... şi să luaţi în considerare şi faptul că şoselele sunt pline de imbecili care, după ce că nu ştiu să moară elegant, n-au măcar bunul simţ să moară siguri.
Odată ce primul crampon al dualpurpos-urilor noastre atinge primul petec de asalt al autostrăzii... morbrele încep a necheza, trezindu-se din somnul lor, precum mârţoaga lu' Făt-Frumos după ce a mâncat jăratec.

Traficul intensificat şi şoseaua foarte bună nu ne este chiar pe plac, ne cam plictiseşte asa ca am ars-o în forja unul după celălalt, am depăşit cam tot ce era pe şosea să mai alungăm monotonia.
La ultima benzinărie înainte de vama de la Ruse am făcut popas, am mai adăpat mobrele, am pregătit buletinele ca să fim legitimaţi în acţiunea noastră de a părăsi graniţele ţării, şi am dat din nou bice.
Prin vama am trecut ca fulgerul, nici căştile nu l-am dat jos, vameşul motivând că ne recunoaşte după ochi, aşa e, trebuie să mărturisim ca o calitate a motoriştilor este de a avea o privire în ochi aproape mistică.
Imediat ce am trecut graniţa, am intrat în Ruse, oraş care să spun drept nu te prea are cu ce să impresioneze, dar ca să îi chinui puţin pe cei a căror minţi sunt torturate de convulsii tricolore oraşul nu este urât şi oricum mai mare decât Giurgiu.
Ce am sesizat este faptul că lipsesc cu desăvârşire indicatoarelor cu caractere latine şi a oricăror facilităţi pentru orientarea turiştilor. Asta nu că ne-ar fi interesat pe noi în mod deosebit, trebuie trecut la capitolul “diverse”.
De la Ruse, am ţinut-o tot în galop către munţii ce-şi arătau coamele în depărtare.
Drumul neted şi virajat ne-a incanta simţurile. După fiecare curbă, motocicletele se înclinau tot mai mult şi roţile parcă se încadrau mai bine în ample arce de cerc virtuale.
Mobrele noastre şi-au primit tributul pentru turaţia înaltă şi au fost adăpate, dar şi nouă ne era foame, dar ne-am hotărât să hrănim cu priveliştea şi să ne punem foamea-n cui până ajungem la Veliko Tarnovo.

Veliko Tarnovo, pitorescul oraş medieval, situat în nordul Bulgariei, la numai 160 km de Bucureşti, un orăşel drăguţ cu o puternică şi foarte drăgălaşa amprenta istorică, aşezat pe 3 dealuri, cu case în pantă, străduţe înguste şi relativ întortocheate, într-un oarecare stil mediteranean.
Centrul oraşului se afla pe culmea unui deal, la capătul căruia tronează cetatea, de altfel Veliko a fost la un moment dat capitala Bulgariei (pe vremea celui de-al 2-lea Tarat).
Oraşul e poziţionat strategic, la înălţime, strada principală/turistică (Gurko Street) se afla pe o culme de deal, fiind suficient să te abaţi puţin pentru a ajunge la o belvedere a pădurilor şi platourilor stâncoase înconjurătoare.
UNI/AAAAAAAAAeg/HgfMCSp0_ew/s1600/DSCN2702.jpg">



În Veliko am făcut popas, s-a împlinit destinul şi s-a umplut intestinul. Se mănâncă bine şi ieftin.
Înafară de un intestin plin, la Veliko eu am mai avut o revelaţie. Dacă până atunci crezut că mi s-a atrofiat simţul uluirii, pe urma însă, fiind martora unei nebunii generale, mi-am găsit circumstanţe foarte, foarte atenuante.
Este impresionant de-a dreptul cum sunt capabili bărbaţii să caşte gura la toate moluştele cu fustiţe un pic porno. (Acest comentariu nu este unul feminist, mai mult decât atât, când aud ce fac femeile din dragoste şi gelozie, ce-arunca şi blesteamă şi împroaşcă patima lor, mă simt ca o păpuşă de porţelan pe care, dacă n-o apuca cineva întâmplător de picioare ca s-o tranteasca drept în capul unui adulterin, n-are parte de niciun eveniment trepidant.Eu personal...mă limitez doar la constatări).
Înţeleg bărbaţii, şi îi iau ca atare, în cataloagele mele bărbaţii figurează la capitolul vânători, care sunt incitaţi de vânătoare, de luptă, de pariul cu propria valoare testosteronica.



În fine, i-am plătit chelneriţei – cu fustiţa, adică cu pricina - festinul, aprox 60 lei şi bacşişul de rigoare şi ne-am suit pe mobre îndreptându-ne către punctul de belvedere a pădurilor şi a platourilor stâncoase înconjurătoare pentru a gasi un loc bun de campat.
Am luat-o spre pe culmea dealului unde tronează vestita cetate. După un drum cu rampele de 7-10% pe care le-am urcat chiar şi în treaptă cinci, am părăsit şoseaua şi am intrat pentru prima dată în călătoria asta pe drum forestier, dar nu parcă nu l-am simţit, mobra s-a comportat extraordinar şi-a muiat suspensia, rotile au sărit peste nişte gropi pe care le-am văzut mai târziu strângând din dinţi, dar mobra a făcut minuni şi eu le-am simţit ca nişte mici dâmburi.
După ce ne-am desfătat în modul caracteristic, egoist şi răsfăţat cu terenul plin de denivelări, am găsit loc perfect pentru campat.
Locul era minunat un triunghi al munţilor cu dealul şi cu valea, toată Bulgaria se închina mobrelor noastre.





Am pus corturile şi surpriză! Oaspeţi la orizont! Un bulgar cu ceafa lată care campanse şi el în apropiere de noi, s-a apropiat, şi într-o engleză perfectă, ne-a invitat să bem un ceai la el.
Am zis că mergem, dar înainte de a-i onora omului invitaţia la un pahar de ceai vorbit, am scos un izopren afară din cort, l-am aşezat într-un punct strategic pentru a desfăta privirea cu peisajul, şi am făcut poşta o sticlă de Zagorka, aşa ca să fim noi siguri că am prins un pic gustul Bulgariei în gură.
Dar vorba aia când eşti în minoritate, făcând nefăcând tot ţi-o furi, cred că nu am apucat să iau nu mai mult de două guri bere şi băieţii m-au cam acuzat de pofte de alcool ilicite. Tocmai atunci când venise şi momentul meu de răzbunare pentru toate dăţile în care m-am abţinut de la cei atât de râvniţi 50 de whisky, din cauza interlocutoarelor mele care beau leşinătură de-aia light, şi eu nu voiam să par că obişnuiesc să trag la măsea. Fiindcă – să fim serioşi – pentru cele care face beţii cu lichior din ăla dulce, o băutoare de snaps înainte de masă trebuie să pară un element - problemă pentru societate.
Eu am încercat în van să-i conving că sunt o consumatoare neproblematica,că mi-am injumătăţit de multe ori porţia de whisky din pahar, cu toate că aş fi băut direct din sticlă, după câte-o coliziune sentimentală frontală, dar m-am oprit, ca să nu-mi alterez structurile subcelulare hepatice şi, mai ales, reputaţia de femeie fină!!!
În fine, cu sau fără – trebuie să recunoaştem că mai mult fără aportul meu - sticla de Zagorka s-a terminat.
Şi am plecat la vecinul nostru Bulgar, trebuia să ne potolim şi noi setea fie şi cu un pahar cu ceai, dacă chiar nu mai aveam de ales.
Bulgarul, foarte primitor, şi-a manifestat bucuria că are “vecini” şi mai are cu cine schimba două vorbe.
Ne-a povestit istoria lui, cum a lucrat în Canada, remunerat saracul cu modestul salar de 5000 de euro, dar s-a întors în Bulgaria, pe principiul, sărac dar liber de angajament. Ajunsese omul la concluzia că banii pot cumpăra orice, mai puţin libertatea. Şi chiar avea dreptate, omul ăla avea dreptate, cu bani poţi cumpăra multe dar mai puţin libertatea.
Şi cât de liberi ne simţeam noi acolo, în acea pustietate, departe de malaxoarele umane care sunt marile oraşe.
Departe de toţi acei oameni care se fălesc cu carcase şi efecte derizorii, cu realizări trecătoare, care prin recomanda bârfe turtite, funcţii, cumpărături perisabile, bani alterabili. Oameni cu profituri mai mici sau mai mari, relaţii, chilipiruri.
Nu înţeleg cum îi mai rabdă pământul, mi se părea că geme planeta de semidocţi care considera că succesul se măsoară exclusiv în bani şi în troacele pe care şi le adună pe lângă casa, începând cu maşinile şi terminând cu trusa de greble de inox.
Văd în ei expresia plafonării şi-a regresului Terrei.
Valori topite de vremuri şi ghinioane... Esenţele nemuritoare au căzut într-o tragică dizgraţie.

Va continua!


Sâmbătă şi duminică au fost încă două zile de desfătare pe morbe. Au fost zile pline de kilometrii şi întâmplări demne de povestit.