Trei Doamne şi toţi patru

Cuvânt înainte: “Am intrat sevrajul devastator al femeii ce a gustat drogul aventurii geografice călare pe motocicletă. După tura în Bulgaria, cosmopolitismul meu a dospit lent, dar ireversibil.
Am început să privesc lumea întreagă ca pe patria mea. Singurul lucru care îmi vâjâie prin cap sunt kilometrii minunaţi aşternuţi peste aventurile mele geografice.
Turele călare pe mobre îmi iau minţile, îmi plac păcătos, nu mă pot dezbăra de aroma lor, au devenit un viciu al personalităţii mele.
Eu consum enorm de multă pasiune la sută de kilometri, îmi place mult să adun impresii, dar nu ca să le pun bine ci ca să le împart.
În plus, impresiile adunate în acesta tura îmi sunt atât de imprimate în suflet încât cred că şi peste câteva veacuri, când un hoţ din cine ştie ce galaxie va năvăli în casă peste mine şi îmi va spune “ori povesteşti secundă cu secundă ziua din zilele de 28-30.05.2010 ori te las fără iubiţii tăi bocanci tehnici – care nu ştiu dacă vor rezista până atunci, dar cu siguranţă îi voi păstra”, şi atunci voi putea rememora cu lux de amănunte şi cu deosebită plăcere povestea pentru el.
Sincer nu ştiu de la ce mi se trage această metamorfoză, în fond oamenii călătoresc în mod curent în zilele noastre şi cei mai mulţi nu au nevoie, cum ştiu că aş avea eu, de o plăcută legată de gât, purtând inscripţia: pierdut simţul măsurii, aducătorului nu i se oferă absolut nici cea mai mică recompensă!

Partea a doua:

Sâmbăta dimineaţa când prima rază de soare a intrat stingheră în veranda cortului, ne-am trezit cu toate simţurile activate, cel mai pregnant dintre toate trebuie să mărturisesc că era simţul aventurii.
Ne-am aşezat în linie în faţa mobrelor, toţi patru cu ochi ca luna plină, cu buze arcuite-n speranţa şi cu mâini calde le-am mângâiat în semn de înaltă consideraţie şi apreciere.
După ce am tras de aer în piept şi am numărat până la cinci, în două minute şi trei mişcări toate sarsanalele – constând în corturi, saci de dormit, izoprene, salteluţe şi toate câte ne-au fost de trebuinţă pentru a campa- au fost strategic aşezate în topcase-uri, side-case-uri, în tank-bag-uri iar noi eram gata să s-o luăm din loc.

După ce ne-am luat un rămas-bun de la vecinul nostru bulgar şi i-am mulţumit pentru paharul de ceai vorbit din seara anterioară am încălecat pe şa cu un obiectiv precis: să ajungem la Veliko, să ne ostoim poftele de mâncare ca apoi să fim apţi de drum lung fără popas până la Mănăstirea Rila.
Am luat mobrele între picioare, le-am dat două bice, aşa de încurajare, pentru drumul forestier ce avea să urmeze... dar nu am apucat să băgăm bine mâna-n gaz că s-a întâmplat... mare problemă mare denumită generic şi trist: PANĂ!!!!




În momentul ăla…ce mi-a fost dat să-mi audă urechile... numai emisii verbale cu o cantitate de epic direct proporţională cu amplitudinea dracilor pe care îi aveau cei trei crai în acel momentul dat.
Emisii verbale justificate de altfel, pentru că nu este o noutate ca motocicletele au nişte cauciucuri care sunt al naibii de greu de dat jos şi pus înapoi.
Ca să nu mai zic că mobra cu problema cu pricina poseda în dotare o minunăţie de cauciucuri metzler sahara nou-nouţe, fapt ce i-a obligat pe cei trei crai să meşterească destul de mult timp cu levierele la roata.
Timp în care eu m-am dat de trei ori peste cap şi am ajuns la cortul bulgarului pentru a-l întreba care este cel mai apropiat vraci care prin magie poate să ne facă mobra să zburde din nou.
Bulgarul mi-a indicat câteva locuri magice, dar mi-a zis că şi el este un mic tămăduitor, şi că are în dotarea suv-ului un leac care ne poate ajuta mobra suferinda: o minunăţie de COMPRESOR.
După ce cunântul compresor a fost rostit, în secunda doi, am luat bulgarul de-o toartă şi l-am dus în locul unde mobra noastră făcuse pană.
Când am ajuns, roata şi cauciucul erau deja pe iarbă, iar camera avea o gaură de toată splendoarea. Dar nici o problemă, pentru că cei trei crai, ca buni gospodari ce sunt aveau o cameră de rezervă.
Eu, care în situaţii de genul ăsta am o sigură superstiţie: trebuie să port musai un strop de haz de necaz în tanckbag, i-am lăudat că au au folosit roata de rezervă, că dacă nu o foloseau zicea lumea că o poartă în top case degeaba.
După ce bulgarul a scos compresorul din dotare, a băgat aer în cameră, roata a fost pusă înapoi, presiunea din copite verificată, am băgat mâna-n gaz şi duşi am fost.
Mobra – cea cu problema - a zburdat pe drumul forestier, a muşcat din toate gropile, era aşa de fericită de parcă i s-ar fi scos un cui din talpa.
Entuziasm mare pe noi, mobra era bine, iar la ieşirea de pe drumul forestier ne aştepta din nou febra neostoită a străzii, aşa că am băgat forjă până la Veliko să ne ostoim şi noi foamea.


La Veliko popasul l-am făcut în locul deja consacrat, nu ştiu cum se numeşte mâncătoria dar îi putem spune cârciumioara de la drum.
Am luat un loc şi noi în spaţiu dar fiind ora prânzului era deja ora prânzului, mesele erau pline, în stânga noastră o bulgăroaica plescăia o cafea cu frişcă şi, cu un crac încolăcit pe celălalt îi povestea nu ştiu ce comeseanului ei, în dreapta doi maimuţoii englezi purtau o discuţie de business, din intonaţia lor se vede care au gurile anesteziate de mândrie şi nici nu mai simt cum le curg scuipaţii pe costumele lor scârbos de scumpe. În câteva cuvinte: Peisaj citadin!
La masa noastră nu mai servea chelneriţă de ieri, băieţii au fost cam dezamăgiţi până când... ghiciţi cine şi-a făcut apariţia... din nou... chelneriţa cu fustiţa adică cu pricina.
La văzul ei cei trei crai de la răsărit nu-şi mai puteau potoli ochii care trimiteau continuu priviri admirative la fustiţă, prin fustiţă şi sub fustiţă.
Era drăguţă, am concis ca fata avea fund competitiv, sunt sigură că o să-şi găsească un mascul înainte să i se instaleze vreun strop de celulita-n destinul ei luminos.
Ce mai pot să mai zic şi eu despre bărbaţii ăştia care au permisiunea primordială de a săvârşi fapte interzise unei doamne/domnişoare, fie ea oricât de zbanghie?!
În fine, după ce s-a împlinit destinul şi s-a umplut intestinul, am plătit notă şi într-un suflet am am încălecat şi am luat-o din loc nu de alta, aveam un drum lung de învârtit sub roţi. De la Veliko Tarnovo până la Mănăstirea Rila sunt vreo 450 de km.
450 de km mai aveam până la Rila, şi era deja trecut bine de de prânz, aşa că am coxat un pic mobrele.
Eram cuprinşi de un extaz aproape mistic, drumurile începeau să se se şerpuiască rampele de 7-10% ne-au incantat simţurile. Mobrele noastre se turează şi aleargă mâncând pământul. Bune drumurile bungaresti, bune, bune.



Câţiva kilometrii au fost o reală desfătare până când de la un cer azuriu de vara, brusc a dispărut soarele. Am văzut că norii se cam adunau a ploaie aşa că nu ne-a rămas altceva de făcut decât să facem un popas şi să ne punem hainele de ploaie.





Imuni la ploaie adică impermeabili, ne-am urcat din nou pe mobre şi le-am dat bice, încă eram în întârziere şi riscăm să nu ajungem cu ziuă la Rila.
Dar vremea n-a ţinut cu noi, într-o secundă speranţele noastre că n-o să plouă s-au spulberat.
La orizont se vedea cum norii negrii se adunau a ploaie.
În câteva minute a început vântul să vâjâie tare.
Frunzele copacilor presăraţi de-o parte şi de alta a drumului foşneau ameninţător a furtuna.
S-a auzit primul tunet şi apoi primul fulger a străbătut norii .
Din cerul fumuriu şi sumbru au căzut picături mari şi reci de ploaie.
A început să plouă tare, apoi a plouat bine, după care ne-a ploua rău ca pe urmă să ne ploua crunt cu gheaţa!
Mobrele noastre au încercat să-şi facă loc printre picăturile de ploaie, deşi la un moment dat aproape nu mai vedem nimic, ploua crunt, abia că mai reuşeam să ne croim drum prin atmosfera alb-laptoasă şi printre picăturile de ploaie.
Când din cer au început să cadă bucăţi de gheaţă de mărimea uni ou de găină, atunci am hotărât că ar fi cel mai bun moment să facem un popas.
Am găsit o benzinărie, din ăia gen peco, şi am hotărât să zăbovim acolo până se mai îndreaptă vremea.


În vreo douăzeci de minute furtuna s-a mai potolit. Mai ploua ce-i drept, dar ploaia era măruntă şi noi ne grăbeam, mobrele nu mai aveau răbdare, vreo 350 de kilometrii umezi mai aveau să învârtă sub roti aşa că n-am pus în mişcare.
Acum să fim serioşi – aveam nevoie de un popas, nu ne-a dovedit vremea pe noi de fapt totul a fost cam apa de ploaie. Apa de ploaie are şi ea virtuţile ei dar nu dă niciodată vertij.
Cu fiecare kilometru pe care îl lăsăm în spate, norii se risipeau, iar ploaia se mai domolea. Drumul devenea din ce în ce mai uscat şi mai bun. Mobrele s-au scuturat câineşte de vreo două ori, au prins curaj şi început a se forja.
Nici n-au prins mobrele a galopa bine că a urmat un moment de răzgândire la 180 de grade, deplină şi surprinzătoare. Unul dintre crai şi-a dat seama că ne aflam pe un drum anapoda, conform unei hărţi imprimate pe hârtie, drumul pe care o luasem nu avea nimic de a face cu drumul care ajunge la mănăstirea Rila.
Cum am reuşit să încurcăm drumurile, păi... cum altfel decât urmând sfatul unui GPS?
Hotărârile la 180 de grade tipic masculine... chiar dacă remarca este ieşită din context mărturisesc că nu cred în consecvenţa unui bărbat, poate să-mi trântească trei inele cu pietroaie pe deget, o verighetă cu inscripţie dedicata şi o lună de miere (luna, nu săptămâna) în Palma de Mallorca, promisiuni de iubire veşnica şi 2-3 copii în proiect, eu tot îl voi suspecta că s-a putea să se întoarcă la 180 de grade a doua zi. Avantajul meu e că am, de o vreme încoace, un plan B zdravăn.
În fine, hotărârea de a întoarce înapoi a fost luată şi, după câteva rătăciri am găsit “calea cea dreaptă” am luat-o partea de sud-vest a Bulgariei
Spre zona de piemont a masivului muntos Rila unde se află destinaţia noastră finală: Mănăstirea Rila.
Acum totul era bine, vremea s-a ostoit, ne aflam pe “calea cea dreaptă”, mobrele noastre se cocoţau în forja pe relief ul montan domol şi înalt.
A fost bine până când starea de graţie ne-a fost curmata brusc, când un poliţist înfipt în mijlocul drumului ne-a făcut semn să oprim.
De voie de nevoie, am oprit mobrele, am descălecat moment în care unul dintre băieţi l-a întrebat pe arogatul echipat în ţoale albastre cum de am reuşit noi să încălcăm canoanele cele sfinte ale circulaţiei.
Cu o fată încruntată, mult prea stimatul poliţistul bulgar, uzitând o engleză tare stâlcita a încercat să ne explice, ca la curba pe care abia o luasem, era un stop, pe care nici unul dintre noi, adică patru la număr, nu l-a văzut şi in consecinţă noi nu am oprit.
Păcatele fiind expuse, n-am avut ce să facem decât să ne căim. O dată fapta recunoscuta este pe jumătate iertata iar cealaltă parte a fost iertata în momentul în care unul dintre crai a rostit cea mai magică dintre întrebări care avea să ne scape de orice sancţiune disciplinara-n trafic: Haw much? În traducere liberă: Cât?.
La auzul acestei întrebări s-a petrecut metamorfoza clasică a fetelor arogante către mutrele dulci, aşa se întâmplă după ce scoţi şpaga din tenebrele portofelului. Rezultatul: am fost absolviţi de orice păcat comis în trafic, cost total al indulgentei = 30 leva (60 de lei).
Odată încheiată socoteală cu poliţistul bulgar – care a dăunat bugetului nostru bineînţeles - ne-am văzut din nou de drumul nostru îndreptându-ne către sud, către munţii Rila a căror coame le vedeam deja.
În continuarea periplului nostru înspre Mănăstirea Rila, relieful variat al Bulgariei ne-a încântat pe rând cu câmpii întinse şi joase apoi cu relief montan domol şi înalt şi a culminat cu vai şi chei spectaculoase.


Şoselele au fost reală încântare, asfalt bun, tuneluri amenajate, serpentine prin păduri.
Nu îmi venea să îmi cred ochii şi simţurile, atât de multă încântare, peisajele sunt extraordinare, acele vai şi chei ceva tandru, ceva deschis, dăruit, relaxat...
Iar serpentinele din păduri mi-au făcut toţi nervii pielii şi a sufletului să iasă la suprafaţă.Acele senzaţii datorate serpentinelor le-am trăit în stilul caracteristic: cu egoism şi răsfăţ.
Niciodată nu am să uit serpentinele din acele păduri, senzaţiile trăite, nu o să uit cât voi trăi mirosul pădurii, miros de ceapă sălbatică, dar sincer, era un miros proaspăt, minunat.
Înainte ca soarele să se răzbune spre apus, am hotărât să mai facem un popas lângă malul lacului Iskar. Acest lac merită văzut, este cel mai mare lac interior Bulgariei şi poate fi asemănat cu o mare interioară, de fapt. Are o întindere de 15 km de-a lungul drumului principal Sofia-Borovets şi are o privelişte impresionantă.



Pe tot parcursul acestor drumuri astea m-a podidit o fericire căreia abia îi făceam faţă, deşi eram destul de obosită după atâta drum parcă aş mai fi mers aşa, la nesfârşit.
La aproximativ 30 de kilometrii de mănăstirea Rila, mobrele noastre şi-au cerut tributul pentru cocoţatul în forjă. Mănăstirea se afla la la o altitudine de 1147 de metri deasupra nivelului mării, în valea Râului Rilska.
Din cei 1147 de km, mobrele noastre s-au cam cocoţat vreo 300, deci setea lor era îndreptăţită.


Sfârşitul părţii a doua, urmează inca o noapte şi o zi cu kilometrii umezi de povestit