Trei doamne şi toţi patru!

Retrăiesc toate emoţiile provocate de tura în Bulgaria, le gândesc, le cântăresc şi le adun în cuvinte, apoi nu mă sfiesc să le examinez iar şi iar, pentru ca, aşa cum spunea Socrate: o experienţă neexaminata chiar nu merita să fie trăită.
Slavă Zeului, pentru clipele ce mi le-a dăruit, mereu supusă ador şi Sfânta lui ţicneală.

Partea a treia şi ultima.

La numai douăzeci de kilometrii de mănăstirea Rila, mobrele noastre au început să orbecăiască pe serpentine în întuneric.
Pentru noi soarele a apus, probabil doar munţii continuau să-l mai vadă.
Deja era târziu, am băgat mâna-n gaz pentru că afară era beznă şi noi trebuia musai să găsim un loc bun pentru campat.
Din cauza întunericului peisajul s-a schimbat complet, intuiam doar ca în jurul nostru erau munţi înalţi iar umbrele pe care abia le desluşeam trebuie să fi fost nişte stânci.
Am trecut în trombă pe lângă mănăstire, nu avea nici un sens să oprim, era ora zece, aşa că am convenit că o să o vizităm dimineaţă când o să putem distinge ceva.
Cel mai important era să găsim un loc unde să ne punem corturile şi să ne ostoim foamea, vorba aia: “destine şi intestine, chiar şi cele mai evelate spirite depind de proteine”.
Într-un final apoteotic, după ce am orbecăit destul de mult pe drumurile forestiere care se desprindeau de şosea, am găsit un loc bun de campat pe maului unui râu. Nu era un loc extraordinar, nici măcar comparabil cu minunăţia de loc unde dormisem seara precedentă dar era beznă şi noi cam cam lihniţi de foame.
În două minute şi trei mişcări corturile aveau cuiele adânc înfipte în pământul patriei de împrumut, izoprenul scos afară şi masa (sau mai bine spus conservele) pusă. Craii s-au pus pe înfulecat, era ceva de genul “moartea căprioarei” mâncau şi înfulecau, ÎNFULECAU





/>
Ca o paranteză rotundă, trebuie să precizez că eu am cam uitat de promisiunea pe care mi-o făcusem: să mănânc suficient de devreme (înainte de ora şase), suficient de bun, dar destul de puţin încât să rămân la măsura XS. Nu că aş suferi eu de blestemul pământului, blestemul slăbirii.
Ba mai mult, când văd câte manechinuite plătite cu greutatea lor în bani - foarte prost în consecinţă - au murit pe frontul de vest al anorexiei, încercând să câştige bani faimă şi bărbaţi deopotrivă mă cutremur musai peste opt grade pe scara Richter.
Ce au câştigat fetiţele alea? Până la urmă au câştigat ceva: un cavou decent şi un cârd de admiratoare seduse şi ele de gândul de a ajunge la perfuzii.
Nu îndemn la înfometare dar zău că n-aş vrea să maltratez privirea celorlalţi apărând ca « grasă prin inel ».
Revenind la cina noastră, am înfulecat mult şi bun, profit de această ocazie să îi mulţumesc acelui crai care a avut lăudabila iniţiativă de a cumpăra conserva de fasole cu costiţă care a fost de mare excepţie.
Am avut şi o tentativă să gustăm un vin, cumpărasem o butelcă de la ultima benzinărie din care am adăpat mobrele. Vânzătoarea îl recomandase ca fiind cel mai bun, acum ce să facem, va trebui să o credem pe cuvânt pentru că unul dintre crai ca într-un banc, vrând să destupe butelca a spart-o.

După ce noi ne-am hrănit, butelca de vin a fost spartă şi vinul iriga pământul bulgăresc nu ne-a mai rămas nimic altceva de făcut decât să ne retragem fiecare la colibele noastre.
Am dormit bine, am fost aşa de obosiţi încât cascada râului de lângă cortul nostru cântec de leagăn urechilor noastre i-a fost.
Duminică dimineaţă... ce să mai cântăreşti opţiunile dimineaţa când te trezeşti la opt jumătate. Era deja târziu şi România era la vreo 700 de km distanţă.
Aşa că am tras aer aer în piept, am numărat de cinci ori, ne-am adunat toate catrafusele le-am aşezat strategic în side-case-uri iar în două minute şi trei mişcări coxat mobrele şi ne-am îndreptat înspre mănăstirea Rila.








Când am ajuns la mănăstire, am rămas toţi patru muţi de uimire. Era într-adevăr spectaculoasă.
Mănăstirea Rila este cea mai mare şi mai cunoscută mănăstire ortodoxă din Bulgaria, are o arhitectură unică, mănăstirea se înfăţişează dinspre exterior ca o puternică fortăreaţă.
Zidurile înalte de aproximativ 24 de metri se unesc pentru a alcătui un pentagon neregulat.
Intrând printr-una din cele două porţi mari de fier, se ajunge în curtea interioară.
Interiorul este o capodoperă a arhitecturii locale: arce şi coloane, scări de lemn şi balcoane sculptate, şi un număr de 300-400 de chilii monahale.
Ca o paranteză rotundă, mărturisesc că nu sunt eu mai catolică decât Papa, religia creştină este a mea fiică a fost a părinţilor mei, dar acum creştinismul se confruntă cu o religie virulentă, agresivă, servită de mulţi fanatici, credinţa adevărată a dispărut în spatele ritualurilor. Mai mult decât atât, cum am putea să ne lipsim de lumea asta? Ni se promite în ceruri dar cu condiţia să renunţăm la împărăţia de pe pământ.
Dar Doamne, pentru aceste locuri minunate, am evadat noi din Rai!!!!
Îmi venea să mă căiesc anticipat, pentru păcatele mele viitoare. Marx avea dreptate: religia este opium pentru popoare. Dar necredinţa e heroină pură.
Sincer acum, dacă Lumea de Apoi ar fi o certitudine, aş agoniza cu entuziasm, aş muri cu mai multă tragere de inimă.
Când am făcut primul pas în mănăstire, am concis că era aproape perfectă, nu îi mai lipsea decât un afiş mare la intrare: ATENŢIE HABOTNICI! LUI DUMNEZEU ÎI PLAC oamenii smeriţi, DAR CU PERSONALITATE, aşa ca să ne justificăm şi noi prezenţa printre cele sfinte.
Am intrat în mănăstire, era slujba de dimineaţă, am rămas un pic uimită de expresia şi comportamentul oamenilor care participau la liturghie. Oamenii încă mai cred că Dumnezeu seamănă cu ei, probabil că aceea îl copleşesc cu cereri şi plocoane.
Oamenii încă nu au realizat că forţa superioară nouă are un unic scop. Acela de a ne convinge că n-o să vină niciodată din afară mai mult decât poate veni din noi.
După ce ne-am clătit ochii printre cele sfinte am hotărât să o luăm din loc, cu o mică întârziere unul dintre crai cuprins de toate cele s-a hotărât să dea fugă până să buticul sfânt să-şi cumpere o icoană.
Moment în care l-am întrebat eu pe craiul de lângă mine, ce-ar fi dacă i-am spune noi mândrei lui ca iubitul ei a fost foarte cuminte şi econom în această tură... a ales cel mai ieftin bordel iar cu banii economisiţi şi-a cumpărat o icoană.
Obiectivul nostru şi-a găsit o finalitate palpabilă: mănăstirea a fost văzută, de căit ne-am căit pentru păcatele săvârşite, pentru cele desăvârşite, pentru nesăvârşite încă şi anticipat pentru cele viitoare.


















Am ieşit din mănăstire, am luat mobrele între picioare şi când le-am zis că au aproximativ 600 kilometrii de învârtit sub roţi până la Bucureşti au gonit-o în trombă.
Şi am rulat noi noi aşa liniştiţi, că rezidenţii permanenţi pe şoseaua mai mult decât generoasă a patriei de împrumut până la Sofia, când la ameninţarea unor fulgere şi a unor picături de ploaie am făcut un scurt popas în capitala Bulgariei; oraşul cu mai multe faţete din vestul Bulgariei.
Ce am remarcat în afara monumentelor istorice şi a locurilor romantice cu cafenele primitoare, a bulevarde animate au fost somptuozităţi arhitectonice de pe vremea regimului comunist cu care suntem şi noi obişnuiţi în Romanica noastră.
Am poposit puţin într-o benzinărie din Sofia, a fost atâta risipă de tunete şi fulgere pentru câteva picături de ploaie


Am şezut acolo o bună bucată de vreme, ploaia s-a mai domolit, dar cum călătorului îi stă cel mai bine pe drum, am făcut abstracţie de vreme şi ne-am urnit din loc.
Mobrele noastre au alergat odată cu vântul pe asfaltul de mai şi nu am nu simţi furtuna.
Cu fiecare kilometru pe care îl lăsăm în spate eram tot mai aproape de România, prin vama am trecut ca fulgerul.






Am ajuns în ţară, după trei zile petrecute în Bulgaria, eu eram la fel de gălăgioasă, pretenţioasă, prietenoasă, colorată, obositoare şi fermecătoare, fierbinte, originală, năucitoare, punctuală şi neobosită, neştiută dar atentă.
După experienţa avută în Bulgaria pot să mă laud cu nişte experienţe minunate şi câteva fotografii armonioase, făcute cu sufletul, care zac în mine. Pe acelea nu cred că o să le developez vreo dată.
În benzinărie la Giurgiu, toţi patru am băut o cafea în cinstea acestei ture. Cum mie mi se iscă revelaţiile din te miri ce, am realizat că toţi aceia care mi-au trecut prin viaţă fără să-şi dorească să rămână (măcar preţ de o cafea vorbită) din neatenţie, nepăsare sau pur şi simplu nefericire, m-au pierdut pe drum.

Sfârşit

Pentru weekend-ul ce va urma aştept să-mi vină o idee inedită sau aleg cea mai trăznită propunere din cele primite până acum.