Unele vise se împlinesc. Am avut un vis în care se făcea că dormeam.

Sunt zile şi zile, zile nebune şi zile blajine, zile de plâns şi zile de râs, zile în care pierd şirul orelor încătuşată într-un “trebuie” de oţel luată cu grijile vieţii şi prea ocupată să îmi păstrez direcţia alergăturii.
Zile urmate de seri în care până ajung la domiciliu jur că mi se înnoadă stomacul de foame, iar când mă pun la masa îngurgitez patru centimetrii de morcovi, două boabe de mazăre şi plimb prin farfurie doua aşchii de pui, pe care le înghit ca un operat, cu noduri şi ofuri. De la cola rece şi acidulata m-am dezis în ultima vreme, tuşeam de ziceai că-s dama cu camelii (eu cred că am ceva la scufiţa, nu la gât).
Singurul fluid compatibil cu fizicul meu actual – din păcate - este berea aia chioară, leşitură cu doi stropi alcool - cu aroma artificială de lămâie într-însa- pe care o beau de încurajare pentru nopţile albe pe care le traversez un ultima vreme.
Când vine vorba de de ceea ce ingurgitez zilnic, la propriu şi la figurat, pun pariu că şi mongolii ar râde cu toţi premolarii dacă ar înţelege meniul/programul meu zilnic.
Ca să nu mai vorbesc de reţeta mea de desert care, trebuie să mărturisesc, că este de mare excepţie: cuvinte coapte la foc mic şi asezonate cu mirodenii euforice. A ţine un regim a la Kali este pur şi simplu masochism la tava.
Iar la ceas de amiază de noapte, când unii cugetă profund – dar involuntar, ce-i drept – alţii închid ochii, uneori mai şi sforăie într-un fel ostentativ de-a dreptul.
Bine a spus cine a spus că noaptea e numai neputinţa ochiului, în cazul meu la lumina lunii sinapsele îmi funcţionează la foc automat – forjează nu alta- de câteva nopţi bune nu mai controlez traficul ideilor din mintea mea, tind să cred că accidentul cerebral este inevitabil.
Degeaba fac dansul ploii şi îl invoc pe Moş Ene să mă smulgă din nebunelile mele insomniace chinuite de nesomn, el nu se-ndura să îmi treacă şi mie pe la gene.
Înjur că nu fac şi eu parte din categoria celor care cred că soarele apune numai ca să nu-i deranjeze pe ei în timpul somnului. Pun pariu că dacă aveam eu ceva mai mult magneziu în sânge poate nu aş face atâţi cârcei existenţiali iar somnul ar avea milă de mine şi nu m-aş mai pomeni stând la lumina lunii bântuită de întrebări esenţiale.
Azi zic să-i dea Zeul sănătate cui a inventat lenea. Nimic nu-i mai plăcut decât nesomnul dus pe picioare după o noapte translucidă. Binecuvandată să fie noaptea trecută pentru că am luat si eu o decizie şi nu mai tremura sufletul că ajung în iad (era cam târziu pentru Rai, oricum).