Lumi de Fiere

"Să spui „cuplul modern este în criză” e aproape un pleonasm, pentru că tocmai criza este ceea ce-şi doreşte un cuplu în ziua de azi. Scopul unui cuplu nu mai este să reziste cât mai mult timp, bărbatul şi femeia vor să trăiască, să experimenteze cât mai mult, aşa că adesea ei preferă separarea, oricât de dureroasă ar fi aceasta, unei supravieţuiri monotone. Prin urmare, cuplul modern însuşi declanşează criza, pentru că nu mai doreşte, ca în cazul cuplului de ieri, să dăinuiască cât mai mult, orice s-ar întâmpla, la bine şi la rău. Cuplul de azi are nevoie de o anumită intensitate. Şi această nevoie duce uneori la dorinţa de a se separa atunci când intensitatea nu mai este mulţumitoare. Deci cuplul modern îşi iubeşte propria criză, lucru care îi explică fragilitatea.”

Pascal Bruckner

Am citit Luni de fiere la îndemnul unui prieten care face parte din categoria acelor oameni a căror suflet şi neuroni chiar îşi dau silinţa să-şi merite trecerea prin lume.

Mi-o recomandase ca fiind o carte de mare excepţie, o adevărată radiografia cuplului din ziua de azi sau mai bine spus a crizei în care se afla cuplurile din ziua de azi.

Această carte, îmi spunea el, are să mă facă să înţeleg mai multe aspecte că ţin viaţa de cuplu.

Ca o paranteză rotundă trebuie să menţionez ca istorisirile din “Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei” sau "Şcoala libertinajului" a Marchizului de Sade mi s-au părut mai liniştite decât anafura pe lângă Pascal Brukner care adus perversiunea la rangul de artă.

“Perversiunea nu este forma bestiala a erotismului ci partea sa civilizată: copulaţia este demnă de animal, numai deviantă este umană, impunând o măsură barbariei organelor, şi construieşte o artă complexă altoita pe o natură simplista”

Cu toate că imaginaţia mea bezmetica mi-a garantat imunitate la tagma acelora care au făcut făcut din poliţistul cu cagula un fetiş internaţional, mărturisesc că scatofilia şi urofilia – atât de detaliat prezentate de către autor - sunt nişte practici pe care eu, mai îngustă la minte, le dezaprob. Nu-mi pot închipui că defecaţia şi micţiunea pot duce la excitaţie sexuală, darămite la orgasm.

Dar în fine, am citit şi pasajele astea şi cu o tahicardie subită, o groază de fond şi o inimă mică, m-am prăvălit asupra acestui roman.

Între coperţile acestui roman zac poveştile de dragoste a două cupluri Frantz-Rebecca şi Didier-Beatrice a căror destine se încrucişează în timpul unei călătorii spre îndepărtatul şi exoticul Orient.

Cuplurile Frantz-Rebecca şi Dider-Beatrice sunt prezentate prin antiteza: cuplul tradiţional cu o relaţie cuviincioasa, monogama şi cuplul “modern” cu o iubire condimentată cu ură, poligamie şi nebunie.

Confesiunea lui Frantz: “Orice altă femeie pe vremea aceea mi se părea preferabilă prin simplul fapt că era alta” mă face să înţeleg că nu e mare lucru: bărbaţii înşeală oricum, şi pe oricine. Asta îmi aminteşte de o replică a unui personaj din “Plânsul lui Nietzsche”, cartea lui Yalom: “Pentru fiecare femeie frumoasă exista câte un bărbat care a obosit s-o mai reguleze.”

Firul epic al romanului este construit de alternanta dintre trecutul - istorisit de paraliticul Frantz - şi prezentul expus de naivul Didier. Frantz şi Rebecca pun în scena un joc sadic menit dezbine cuplul Didier-Beatrice. Frantz îl seduce pe Dider cu nişte confesiuni pe care le face despre povestea lui de amor, poveste care la început este încărcată de cele dragoste, emoţii şi pasiune intensă dar care aluneca pe o pantă derizorie cu fiecare pagină.

Făcând uz de lux de amănunte, Frantz îi descrie lui Dider pasiunea bolnavă pe care o nutrise cândva pentru Rebecca, îi povestea evoluţia sa de la îndrăgostit la scatofag inducând în interlocutorul său dar şi în cititor o senzaţie de oripilare, lehamite, de scârba..

Dider – tipologia clasică de profesoraş cu relaţie “cuminte” - se lăsă în mrejele istorisirilor lui Frantz şi în capcana sadica pe care cel din urmă i-o întinsese.

Istorisirile lui Frantz culminează în momentul în care acesta povesteşte că ajunsese la o senzaţie de saţietate faţă de metresa lui motivând că ajunsese să-i cunoască toate mirosurile şi gusturile ei, atât la interior cât şi la exterior. Deşi ajuns în acest stadiu, Frantz nu pune capăt relaţiei cu Rebecca ci se dedica în continuare dezintegrării persoanei pe care odinioară o idolatriza.

“Ura, se spune adesea, este celălalt versant al iubirii. Şi dacă ar fi valabil contrariul? Dacă afecţiunea n-ar fi decât o paranteză între două bătălii, un răgaz, timpul cât să-ţi tragi sufletul? Şi pe urmă, monotonia în aparenţă lugubra a răului abundă în excitări mai intense decât cele ale voluptăţii. (...) doar peripeţiile reînnoite loviturile de teatru, certurile, împăcările puteau să-mi reţină inima neliniştită.”

Frantz îşi aruncă toată ura asupra Rebeccăi, iar Rebecca la rândul ei îi va răspunde cu aceeaşi monedă. Rebecca îl provoacă paralizia lui Frantz, iar acesta o desfigurează la sfârşitul romanului dând vina pe Dider.

Pending... răspunsul la întrebarea: este bine (sănătos) să ne legăm pe viaţă de cineva prin convenţia “până moartea ne va despărţi” cu riscul de a ne distruge reciproc?