Oamenii mor în numele dragostei şi pentru dragostea lor

Când plouă, clipă e atât de măreaţă, rotundă şi fermecătoare, încât o văd plângând ca trebuie să piară. Iar sângele meu dă bob albastru pe o dragoste amară. Ştiind că pierd, blestemată să nu uit.

Am constatat recent că în jurul meu se învârt nişte suflete care ţin morţiş să nu mă lase să-mi liniştesc minţile, să abandonez în argila şi în goană după huzur, în favoarea privilegiului de a (nu) iubi până la scrum.

Ştiu, pare o lume nebună, zăpăcită de dragoste, iraţional de frumoasă dar eu cred că nu întâmplător oamenii sunt diferiţi, fiecare are rolul lui în pulsul planetei, cei înţelepţi şi lucizi ne ajută pe noi, visătorii, să supravieţuim fără să fim înghiţiţi de ape, foc sau propriul delir.

Zilele acestea îi povesteam uneia dintre prietenele mele din categoria celor înţelepte şi lucide despre lecturile mele de neprotejat-romantică, despre cărţile pe care le citeam a veşnică oară - despre iubiri frumoase, pe alocuri triste, asta fiindcă pasiunile cumplite cara după ele efectele secundare: plâns nebun pentru orice toană, sensibilităţi atroce, dureri şi zbateri – despre săteancă din “Numele trandafirului” care se perpeleşte pe rug în paginile lui Eco, despre Esmeralda, cea mult iubita de Cocoşatul de la Notre Dame, pe care Victor Hugo o lasă să moară la finalul cărţii, despre Romeo a lui Shakespeare nu ajunge în timp util la Julieta şi aceasta gâgâie otrava, la fel şi Othello care nu reuşeşte să demaşte complotul la timp...

Printr-un oftat eu am conchis: oamenii mor în numele dragostei şi pentru dragostea lor

Replică pe care prietena mea o dezaprobă din fulgerul ochiului şi imediat îmi aruncă o drept la replică care pocnit în creştet şi mi-a zburat fantasmele cât colo “Vremurile s-au schimbat, azi nimeni nu mai moare din dragoste şi pentru dragoste, azi fiecare îşi găseşte un partener cu care trăieşte (ne) fericit până adânci şi incongruente bătrâneţi”

“Dacă iubeşti faci totul pentru mine” rămâne o aspiraţie tradiţională, se vede cu ochiul liber că nu mai corespunde vieţii moderne (deşi în romele plăsmuite de mintea noastră iubiţii cei din tăi ne îşi vor adora iubitele la infinit, amanţii vor divorţa pentru amantele lor înainte să îi prindă nevestele cu dragostea-n sac, iar copii nu vor pleca niciodată la casele lor lăsându-şi părinţii cu sufletul pustiit de iubire)

Nu există iubiri care călăresc peste orice obstacole, amoruri care defrişează orice încâlceli de piedici.

M-am uitat la ea cu ochi de broască, am înţepenit cu dumicatul în falca şi îi spuneam că nu este adevărat.

Cu îndărătnicie aştept ziua în care o voi contrazice, în care mă voi simţi la adăpost în propria-mi viaţă. Şi mă-ndarjesc să-mi repet că eu voi trăi o mare şi definitivă iubire. Casa mea o să miroase a prunc dorit şi aşteptat, a lapte cald, bun pentru vise domoale şi pentru speranţe năvalnice, a portocale decojite cu grijă, a încredere că dragostea poate dura o viaţă. A speranţă. A familie.

Şi îmi spun că o poveste nu merită să fie consemnată că mare iubire decât atunci când, traindu-o o simţi că pe o iubire pentru toată viaţa şi pentru toată moartea.

In ceea ce ma priveste, intr-o zi am sa pier pre propria-mi limba, ca orice pasare. Ca orice delir.