Viaţa e un dezastru frumos

"Viaţa se compune din ţevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coşcovite, din plase pe care le cari de la piaţă, din rufe care le speli, din coate-n tramvaie, dar şi din Bach şi din Beethoven, din Shakespeare şi din Tolstoi, din Eminescu şi din Blaga, din Michelangelo şi din Ţuculescu. Totul e viaţă." Ileana Vulpescu

Înclinaţia mea păgubos de umanista îmi permite orice divagaţie utopica şi mai ales privilegiul de a mai spera la miracole sfidate de orice statistici. Dar între visele care roiesc în mintea mea şi faptele concrete cu care mă învârt în lumea reală e un zid uriaş, chiar dacă îl acopăr cu un zâmbet.

Adevărul este că agitaţia mea verbală şi sufletească patinează pe ambalaje poleite sau îngheţate de griji.

Vorbesc dramatic de bine dialectul deciziilor care, pentru că nu se decid nici în teren, nici la masă verde, rămân suspendate pe termen nelimitat, într-o ligă unde fairplay-ul e sabotat, zilnic, de abilităţile lui care-pe-care. Aşa, măcar ştiu să primesc lovituri, adică bocesc în cunoştinţă de cauză. Iar de iluzii şi fantezii... astea sunt combustibilul meu... Aşa e. Până să ajung în adâncuri de fruct, ostenesc şi încep să fac presupuneri despre sâmburi.

Nu mai sunt nici eu inocenta desăvârşită din urmă cu nişte ani, ci doar aiuristica-contemplativă de acum. La un anumit moment dat chiar credeam că există totuşi ordine în univers că nu e totul o aiureală browniană. Dar viaţa m-a învăţat pe rând ca nu exista nici echilibru, nici compensaţie, cât despre egalitate…cu atât mai puţin.

Există doar urechi bune, care aud semnalul de trezire, şi urechi proaste, care nu vor să ştie şi să afle, vor doar să tragă la nesfârşit de o ambiţie, de o idee şi de-o dragoste, într-o surzenie totală. Există oameni care realizează imediat că lucrurile trebuie schimbate radical, după cum există alţii care cred că a fi consecvent şi îndârjit este egal cu a fi învingător. Ştiu că teoretic aşa suna, dar de cele mai multe ori, ne infectăm cu bună ştiinţă propriile răni. Apoi înnebunim când vedem că “nouă nu ne este dat să fim fericiţi”.

Credeam că cer foarte puţin, dar se pare că e mult mai mult decât poate viaţa să ofere (aşa cum orice număr pozitiv nenul e mai mare decât zero). Am depăşit matca răbdărilor mele tot aşteptat ca balanţa să termine de bălăngănit şi să se aşeze frumos, cu talerele pe aceeaşi linie. Dar nemernica stă şchioapa şi-i ţine pe talerul de sus numai pe alţi semeni.

Cu adevărat jucam într-o comedie umană. Nici n-am nevoie să-mi învăţ rolul, mi se arăta mereu alte replici care îmi germinează spontan prin minţile care s-au învăţat să nu se mai mire de nimic, fiindcă nu-i frumos.

De plâns e uşor, am testat asta în contul propriei mele prostii. Dar de râs – atunci când viaţa e “un dezastru frumos”, cum zicea Alexis Zorba – eeei, asta e mai greu. Dar cu atât mai provocator. Să râdem, aşadar... Personal, m-am cam săturat de gustul de lacrima, colecistul meu nu-l mai suporta.

P.S. Vorbind de râs, am auzit azi, la nişte cetăţeni plictisiţi cronic, un schimb de replici triviale, căptuşite cu o zvârcolire pitoreasca:
El: – Nu mai strigă la mine, îmi tulburi aura!!
Ea: – Da? Păi atunci du-te-n aura mă-tii!
Înjurături precum “norii mă-tii” şi “cultura mă-tii”, dovedesc profunzimea şi aria de operare a insultătorului neaoş de cursă lungă.