Cuvinte adevarate, fabuloase, sincere, dure, dantelate, potrivite, razvratite, inZEITE...

Filmul cafteşte viaţa de-i rupe oasele

2010-07-13T18:08:00.006+03:00

Nu dau cu pietre, ador cinematografia, dar viaţa uneori face din noi personaje obscure, simpli figuranţi în aşteptarea rolului menit să ne onoreze, dar care întârzie să apară... În viaţă, când te săruţi nu se-aude muzica pe fundal... parcă Barbra Streisand, în “The Mirror Has Two Faces”, spunea asta...

Toată lumea face tămbălău că filmele incita la violenţă, furat, înşelat, mituit, ocărât (şi la toate celelalte păcate dureros de omeneşti). Dar până acum nu am auzit să protesteze împotriva influenţei filmelor asupra vieţii cotidiene.

Filmele cu box-office gras şi scenariu slab ne dopează constant cu idealuri imposibil de atins şi “realităţi” editate şi purificate de tot ce e omenesc (thank you, Hollywood!).

Ca să-l parafrazez pe Kundera, “kitsch is the ideal in which shit is denied and everyone acts as though it did not exist” (n-am citit cartea în romana, de aia parafrazez în englezeşte:).

Din păcate, acest tip de kitsch prezentat de filme devenit aspiraţie romantică pentru mulţi.

Marea dramă a filmelor, oricât de bune sau tâmpit de proaste, este că sintetizează, în numai 120 minute, trăiri şi întâmplări care, în realitate, se petrec în luni, ani de transformări sociale şi sufleteşti, dându-ţi iluzia că rezolvările trebuie să apară musai înainte de un obligatoriu generic de final...

Happy end-ul nu mai este o reţetă ci a devenit o întreagă industrie.

Femeia din film cafteşte femeia din realitate de-i muta falca

Femeile din film au un look impecabil, ele dorm machiate şi coafate, din aceea partenerii lor le iubesc toate cele 120 de minute.

În viaţa reală părul femeilor nu sta ca părul nu stă în bucla perfectă pentru că aşa s-au trezit de dimineaţă, hainele se şi mototolesc după o zi de muncă aşa că rar îşi găsesc parteneri care să stea alături de ele o viaţă, darămite să le mai şi iubească.

Dacă o femeie este părăsită în film, iubitul rătăcitor printr-o aburire de luciditate se întoarce şi regretă până sparge uşa cu fruntea.

Dacă o femeie este părăsită în viaţa reală, iubitul ei îi mai acorda o şansă bineînţeles, cu alţi bărbaţi.

Femeilor din film li se oferă şansa să-i joace rolul până le iese bine, în zeci de duble.

Femeilor din lumea reală nu li se dă dreptul la reluare.

Ca să respectăm reţetele hollywoodiene, noi femeile, ar trebui să ne prefacem că nu avem digestie, menstruaţie, să plângem fără secreţii nazale că actriţele din telenovele, să arătăm că scoase din cutie la prima oră (şi look-ul natural trebuie studiat bine în ziua de azi). Nu ştiu cine ar vrea să fie manechin în propria viaţă, sau ce iubire merită aşa ceva. Cine spera la o editare a vreunui scenariu într-o relaţie care să-l (să o) protejeze de realităţile mai puţin elegante ale vieţii în doi... să facă bine să aibă o casă mare cu bai antifonate, că misterul ăla costa :) .

Lumi de Fiere

2010-07-11T23:51:00.007+03:00

"Să spui „cuplul modern este în criză” e aproape un pleonasm, pentru că tocmai criza este ceea ce-şi doreşte un cuplu în ziua de azi. Scopul unui cuplu nu mai este să reziste cât mai mult timp, bărbatul şi femeia vor să trăiască, să experimenteze cât mai mult, aşa că adesea ei preferă separarea, oricât de dureroasă ar fi aceasta, unei supravieţuiri monotone. Prin urmare, cuplul modern însuşi declanşează criza, pentru că nu mai doreşte, ca în cazul cuplului de ieri, să dăinuiască cât mai mult, orice s-ar întâmpla, la bine şi la rău. Cuplul de azi are nevoie de o anumită intensitate. Şi această nevoie duce uneori la dorinţa de a se separa atunci când intensitatea nu mai este mulţumitoare. Deci cuplul modern îşi iubeşte propria criză, lucru care îi explică fragilitatea.”

Pascal Bruckner

Am citit Luni de fiere la îndemnul unui prieten care face parte din categoria acelor oameni a căror suflet şi neuroni chiar îşi dau silinţa să-şi merite trecerea prin lume.

Mi-o recomandase ca fiind o carte de mare excepţie, o adevărată radiografia cuplului din ziua de azi sau mai bine spus a crizei în care se afla cuplurile din ziua de azi.

Această carte, îmi spunea el, are să mă facă să înţeleg mai multe aspecte că ţin viaţa de cuplu.

Ca o paranteză rotundă trebuie să menţionez ca istorisirile din “Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei” sau "Şcoala libertinajului" a Marchizului de Sade mi s-au părut mai liniştite decât anafura pe lângă Pascal Brukner care adus perversiunea la rangul de artă.

“Perversiunea nu este forma bestiala a erotismului ci partea sa civilizată: copulaţia este demnă de animal, numai deviantă este umană, impunând o măsură barbariei organelor, şi construieşte o artă complexă altoita pe o natură simplista”

Cu toate că imaginaţia mea bezmetica mi-a garantat imunitate la tagma acelora care au făcut făcut din poliţistul cu cagula un fetiş internaţional, mărturisesc că scatofilia şi urofilia – atât de detaliat prezentate de către autor - sunt nişte practici pe care eu, mai îngustă la minte, le dezaprob. Nu-mi pot închipui că defecaţia şi micţiunea pot duce la excitaţie sexuală, darămite la orgasm.

Dar în fine, am citit şi pasajele astea şi cu o tahicardie subită, o groază de fond şi o inimă mică, m-am prăvălit asupra acestui roman.

Între coperţile acestui roman zac poveştile de dragoste a două cupluri Frantz-Rebecca şi Didier-Beatrice a căror destine se încrucişează în timpul unei călătorii spre îndepărtatul şi exoticul Orient.

Cuplurile Frantz-Rebecca şi Dider-Beatrice sunt prezentate prin antiteza: cuplul tradiţional cu o relaţie cuviincioasa, monogama şi cuplul “modern” cu o iubire condimentată cu ură, poligamie şi nebunie.

Confesiunea lui Frantz: “Orice altă femeie pe vremea aceea mi se părea preferabilă prin simplul fapt că era alta” mă face să înţeleg că nu e mare lucru: bărbaţii înşeală oricum, şi pe oricine. Asta îmi aminteşte de o replică a unui personaj din “Plânsul lui Nietzsche”, cartea lui Yalom: “Pentru fiecare femeie frumoasă exista câte un bărbat care a obosit s-o mai reguleze.”

Firul epic al romanului este construit de alternanta dintre trecutul - istorisit de paraliticul Frantz - şi prezentul expus de naivul Didier. Frantz şi Rebecca pun în scena un joc sadic menit dezbine cuplul Didier-Beatrice. Frantz îl seduce pe Dider cu nişte confesiuni pe care le face despre povestea lui de amor, poveste care la început este încărcată de cele dragoste, emoţii şi pasiune intensă dar care aluneca pe o pantă derizorie cu fiecare pagină.

Făcând uz de lux de amănunte, Frantz îi descrie lui Dider pasiunea bolnavă pe care o nutrise cândva pentru Rebecca, îi povestea evoluţia sa de la îndrăgostit la scatofag inducând în interlocutorul său dar şi în cititor o senzaţie de oripilare, lehamite, de scârba..

Dider – tipologia clasică de profesoraş cu relaţie “cuminte” - se lăsă în mrejele istorisirilor lui Frantz şi în capcana sadica pe care cel din urmă i-o întinsese.

Istorisirile lui Frantz culminează în momentul în care acesta povesteşte că ajunsese la o senzaţie de saţietate faţă de metresa lui motivând că ajunsese să-i cunoască toate mirosurile şi gusturile ei, atât la interior cât şi la exterior. Deşi ajuns în acest stadiu, Frantz nu pune capăt relaţiei cu Rebecca ci se dedica în continuare dezintegrării persoanei pe care odinioară o idolatriza.

“Ura, se spune adesea, este celălalt versant al iubirii. Şi dacă ar fi valabil contrariul? Dacă afecţiunea n-ar fi decât o paranteză între două bătălii, un răgaz, timpul cât să-ţi tragi sufletul? Şi pe urmă, monotonia în aparenţă lugubra a răului abundă în excitări mai intense decât cele ale voluptăţii. (...) doar peripeţiile reînnoite loviturile de teatru, certurile, împăcările puteau să-mi reţină inima neliniştită.”

Frantz îşi aruncă toată ura asupra Rebeccăi, iar Rebecca la rândul ei îi va răspunde cu aceeaşi monedă. Rebecca îl provoacă paralizia lui Frantz, iar acesta o desfigurează la sfârşitul romanului dând vina pe Dider.

Pending... răspunsul la întrebarea: este bine (sănătos) să ne legăm pe viaţă de cineva prin convenţia “până moartea ne va despărţi” cu riscul de a ne distruge reciproc?

Oamenii mor în numele dragostei şi pentru dragostea lor

2010-07-09T00:37:00.005+03:00

Când plouă, clipă e atât de măreaţă, rotundă şi fermecătoare, încât o văd plângând ca trebuie să piară. Iar sângele meu dă bob albastru pe o dragoste amară. Ştiind că pierd, blestemată să nu uit.

Am constatat recent că în jurul meu se învârt nişte suflete care ţin morţiş să nu mă lase să-mi liniştesc minţile, să abandonez în argila şi în goană după huzur, în favoarea privilegiului de a (nu) iubi până la scrum.

Ştiu, pare o lume nebună, zăpăcită de dragoste, iraţional de frumoasă dar eu cred că nu întâmplător oamenii sunt diferiţi, fiecare are rolul lui în pulsul planetei, cei înţelepţi şi lucizi ne ajută pe noi, visătorii, să supravieţuim fără să fim înghiţiţi de ape, foc sau propriul delir.

Zilele acestea îi povesteam uneia dintre prietenele mele din categoria celor înţelepte şi lucide despre lecturile mele de neprotejat-romantică, despre cărţile pe care le citeam a veşnică oară - despre iubiri frumoase, pe alocuri triste, asta fiindcă pasiunile cumplite cara după ele efectele secundare: plâns nebun pentru orice toană, sensibilităţi atroce, dureri şi zbateri – despre săteancă din “Numele trandafirului” care se perpeleşte pe rug în paginile lui Eco, despre Esmeralda, cea mult iubita de Cocoşatul de la Notre Dame, pe care Victor Hugo o lasă să moară la finalul cărţii, despre Romeo a lui Shakespeare nu ajunge în timp util la Julieta şi aceasta gâgâie otrava, la fel şi Othello care nu reuşeşte să demaşte complotul la timp...

Printr-un oftat eu am conchis: oamenii mor în numele dragostei şi pentru dragostea lor

Replică pe care prietena mea o dezaprobă din fulgerul ochiului şi imediat îmi aruncă o drept la replică care pocnit în creştet şi mi-a zburat fantasmele cât colo “Vremurile s-au schimbat, azi nimeni nu mai moare din dragoste şi pentru dragoste, azi fiecare îşi găseşte un partener cu care trăieşte (ne) fericit până adânci şi incongruente bătrâneţi”

“Dacă iubeşti faci totul pentru mine” rămâne o aspiraţie tradiţională, se vede cu ochiul liber că nu mai corespunde vieţii moderne (deşi în romele plăsmuite de mintea noastră iubiţii cei din tăi ne îşi vor adora iubitele la infinit, amanţii vor divorţa pentru amantele lor înainte să îi prindă nevestele cu dragostea-n sac, iar copii nu vor pleca niciodată la casele lor lăsându-şi părinţii cu sufletul pustiit de iubire)

Nu există iubiri care călăresc peste orice obstacole, amoruri care defrişează orice încâlceli de piedici.

M-am uitat la ea cu ochi de broască, am înţepenit cu dumicatul în falca şi îi spuneam că nu este adevărat.

Cu îndărătnicie aştept ziua în care o voi contrazice, în care mă voi simţi la adăpost în propria-mi viaţă. Şi mă-ndarjesc să-mi repet că eu voi trăi o mare şi definitivă iubire. Casa mea o să miroase a prunc dorit şi aşteptat, a lapte cald, bun pentru vise domoale şi pentru speranţe năvalnice, a portocale decojite cu grijă, a încredere că dragostea poate dura o viaţă. A speranţă. A familie.

Şi îmi spun că o poveste nu merită să fie consemnată că mare iubire decât atunci când, traindu-o o simţi că pe o iubire pentru toată viaţa şi pentru toată moartea.

In ceea ce ma priveste, intr-o zi am sa pier pre propria-mi limba, ca orice pasare. Ca orice delir.

Viaţa e un dezastru frumos

2010-07-07T03:12:00.004+03:00

"Viaţa se compune din ţevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coşcovite, din plase pe care le cari de la piaţă, din rufe care le speli, din coate-n tramvaie, dar şi din Bach şi din Beethoven, din Shakespeare şi din Tolstoi, din Eminescu şi din Blaga, din Michelangelo şi din Ţuculescu. Totul e viaţă." Ileana Vulpescu

Înclinaţia mea păgubos de umanista îmi permite orice divagaţie utopica şi mai ales privilegiul de a mai spera la miracole sfidate de orice statistici. Dar între visele care roiesc în mintea mea şi faptele concrete cu care mă învârt în lumea reală e un zid uriaş, chiar dacă îl acopăr cu un zâmbet.

Adevărul este că agitaţia mea verbală şi sufletească patinează pe ambalaje poleite sau îngheţate de griji.

Vorbesc dramatic de bine dialectul deciziilor care, pentru că nu se decid nici în teren, nici la masă verde, rămân suspendate pe termen nelimitat, într-o ligă unde fairplay-ul e sabotat, zilnic, de abilităţile lui care-pe-care. Aşa, măcar ştiu să primesc lovituri, adică bocesc în cunoştinţă de cauză. Iar de iluzii şi fantezii... astea sunt combustibilul meu... Aşa e. Până să ajung în adâncuri de fruct, ostenesc şi încep să fac presupuneri despre sâmburi.

Nu mai sunt nici eu inocenta desăvârşită din urmă cu nişte ani, ci doar aiuristica-contemplativă de acum. La un anumit moment dat chiar credeam că există totuşi ordine în univers că nu e totul o aiureală browniană. Dar viaţa m-a învăţat pe rând ca nu exista nici echilibru, nici compensaţie, cât despre egalitate…cu atât mai puţin.

Există doar urechi bune, care aud semnalul de trezire, şi urechi proaste, care nu vor să ştie şi să afle, vor doar să tragă la nesfârşit de o ambiţie, de o idee şi de-o dragoste, într-o surzenie totală. Există oameni care realizează imediat că lucrurile trebuie schimbate radical, după cum există alţii care cred că a fi consecvent şi îndârjit este egal cu a fi învingător. Ştiu că teoretic aşa suna, dar de cele mai multe ori, ne infectăm cu bună ştiinţă propriile răni. Apoi înnebunim când vedem că “nouă nu ne este dat să fim fericiţi”.

Credeam că cer foarte puţin, dar se pare că e mult mai mult decât poate viaţa să ofere (aşa cum orice număr pozitiv nenul e mai mare decât zero). Am depăşit matca răbdărilor mele tot aşteptat ca balanţa să termine de bălăngănit şi să se aşeze frumos, cu talerele pe aceeaşi linie. Dar nemernica stă şchioapa şi-i ţine pe talerul de sus numai pe alţi semeni.

Cu adevărat jucam într-o comedie umană. Nici n-am nevoie să-mi învăţ rolul, mi se arăta mereu alte replici care îmi germinează spontan prin minţile care s-au învăţat să nu se mai mire de nimic, fiindcă nu-i frumos.

De plâns e uşor, am testat asta în contul propriei mele prostii. Dar de râs – atunci când viaţa e “un dezastru frumos”, cum zicea Alexis Zorba – eeei, asta e mai greu. Dar cu atât mai provocator. Să râdem, aşadar... Personal, m-am cam săturat de gustul de lacrima, colecistul meu nu-l mai suporta.

P.S. Vorbind de râs, am auzit azi, la nişte cetăţeni plictisiţi cronic, un schimb de replici triviale, căptuşite cu o zvârcolire pitoreasca:
El: – Nu mai strigă la mine, îmi tulburi aura!!
Ea: – Da? Păi atunci du-te-n aura mă-tii!
Înjurături precum “norii mă-tii” şi “cultura mă-tii”, dovedesc profunzimea şi aria de operare a insultătorului neaoş de cursă lungă.

Desfrâu oral în caz sentimental

2010-06-30T18:15:00.008+03:00

Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice. Dar şi când dau de cineva slobod la gând şi la vorbă... îmi amintesc că e rău să nu asculţi, dar e la fel de rău să ştii să asculţi şi să ţii minte.

“Hai la mine să stăm şi noi la un pahar de vorbă” aud asta foarte des în urechea mea de la o prietenă care stă în în imediată şi coruptibila mea vecinătate. De fiecare dată când mă seduce cu o astfel de invitaţie – dat fiind că sunt un om supus desfrâului oral - păcătuiesc şi i-o onorez.

Acum câteva zile am primit de la ea un telefon prin care oftând, scâncind şi miorlăind îmi solicita imediata şi imperativa mea prezenţă pentru că la ea în garsonieră se făcea uz de gaze lacrimogene în situaţii deplorabile.

Încă de la telefon i-am simţit cantitatea de epic care era direct proporţională cu lacrimi care o înecau în acel moment dat, dar m-am dus deşi ştiam că după experienţa asta sub cutia mea craniană se va foi o explozie.

M-am dus pentru că înţeleg că toată suflarea feminină caută aflată într-un moment de furie şi suprasaturaţie caută un voluntar care să-i servească drept container, în care să-şi depoziteze toxine. Să o asculte, să îi cânte în strună, să îi dea dreptate când împroaşcă rechizitoriile cu privire la o anumită persoană.

Că vorba aia dacă ai o prietenă care-ţi cânta în strună atunci când vinul şi speranţele nu mai reuşesc să adune cioburi, eşti (încă) fericită.

Când am ajuns în dreptul uşii nu-mi venea să cred ochilor, prietena mea stătea într-un colţ contorsionată-n gânduri aride, contempla apa spărgând geamuri, scufundând vapoare.

Când m-am aşezat lângă ea, cu resemnare de miel derutat s-a apucat să îmi explice ilustrând coregrafic concluzia pelinoasa la care ajunsese după ce încercase “lupte” pentru iubirea vieţii ei.

Constatase ea că e tare deficitar felul în care mintea umană găseşte soluţii şi scuze pentru a se agaţe de orice fărâmă de speranţă. Şi îmi povestea ce a păţit, cum a păţit... şi nu şi nu, iubirile nu se salvează. Explicaţia: dacă vrei să faci pe eroul, nu faci decât te alimentezi ca un bulimic căpiat de speranţe roz-bombon, ca să ajungi doar cu budă-n braţe (scuzaţi-mi acuzativul, dar salta dramă-n ecuaţie) scuipând tot amarul pe care l-ai ingurgitat cu o prostie bolnavă.

Concluzia că nu se luptă pentru iubiri şi nici nu se salvează relaţii.

Eu, ascultam pur şi simplu debitul (ne) regulat al frazelor ei, vocea ei de zăvor scârţâietor pe care o însoţea surâsul melancolic şi picurător al unui ceainic. Am respectat eticheta i-am oferit umărul pe care să-şi plângă fluviile de lacrimi.

Am lăsat-o să agonizeze, crezând că am epuizat toate dozele pentru perfuzii verbale când brusc revelaţia m-a pocnit drept creştet şi mi-am am revenit în simţiri. Am realizat că, dacă aştepţi să-ţi facă soarta dreptate, în timp stai într-un colţ şi-ţi plângi artistic de milă, pierzi cam în proporţie de sută la sută. Pentru că pe această planetă nu există lume dreapta sau “legea compensaţiei”, aşa cum nădăjduim toţi, de fiecare dată când viaţa ne cafteşte peste ceafa noastră cam prea expusă, iar noi ameninţăm, cu pumnul ghem: “Lăsa că vine şi vremea mea!”. Ei, aflaţi că e foarte posibil ca vremea noastră să nu vină niciodată. Vremea noastră e acum ori niciodată, cunosc mulţi oameni care au rămas inerţi ori s-au conformat la adăpost de orice bulversări maligne, şi apoi oricât au aşteptat o indexare a şansei, nu s-au ales decât cu reeditări de scatoalce.

Multă vreme şi eu anticipam istovirea şi presupuneam, la fel, că nu e drept, nu se cuvine să lupţi pentru (ceea ce credeam eu a fi) o cauză pierdută. Dar ulterior, când am analizat modul în care universul are grijă să-şi promoveze aşa-zisul lui echilibru - de fapt, o lozincă metafizica de-a dreptul mediocră, aş zice eu - am dat realizat că, dacă noi nu asediem noi cetatea, nimeni nu o să se predea din proprie iniţiativă, constrâns numai de simţul dreptăţii. Nu, nici gând.
Eu n-am luptat până acum, m-am ascuns la adăpost de orice tulburări maligne şi am lăsat istoria să se tolănească elegant peste dragostea mea. Dar etapa asta o declar isprăvită. Pentru simplu fapt că am şi eu drepturi, am şi eu arme şi, mai presus de orice, am motive... frumoase, nesfârşite, inteligente motive şi ea la fel!

Am îndemnat-o la luptă deşi mărturisesc că mi-e ciudă că – unele - femei nu sunt în stare să iubească kitschos, să uite mârlăneşte.

Plec vineri dar noptile mele albe au inceput de ieri

2010-06-28T22:29:00.004+03:00

“Nopţi dinaintea marilor plecări, pânze albe, nesfârşite”-Ciresarii

Drumurile pe care le parcurgem în doi sau în mai mulţi, ne arată unii altora aşa cum suntem cu adevărat. Situaţiile ieşite din cotidian ne arăta adevăratul chip şi relaţiile reale, sentimentele pe care ni le purtam unii altora, într-adevăr. Oamenii excepţionali îşi păstrează umanitatea şi în situaţii excepţionale. Cei meniţi să-ţi fie liman fericit te fac să te simţi minunat lângă ei şi pe o margine de râpă, şi pe malul unui rău secat.

De la balconul circumvoluţiunilor mele - mai multe şi mai cu zulufi - se vede clar că cel mai puternic, cel mai dătător de adrenalină dor dezvoltat de mine în ultima vreme este dorul de ducă. Plec pentru că vreau să dau o şansă (auto) cunoaşterii, aventurii, experimentului fabulos. (Nu ştiu către ce naiba merg, dar îmi place să merg cu cei dragi mie alături, privind mai degrabă unul spre celălalt decât înainte. Probabil că vom sfârşi dând cu capetele de vreo stâncă. Pentru că momentan nu ne place să ne uităm pe unde mergem, habar n-avem ce facem cu vieţile noastre.)

Când e vorba de plecări, sufăr parcă de ţicneală spontană, îmi stă mintea în loc în timp ce sufletul îmi e pe un roller coster tâmpit care nu se mai opreşte. Nu mai ştiu ce să îmi pun în bagaje, ce să mai scot sunt ca un negustor ce adăuga încă puţin ca apoi să mai iau, să mai dau, să mai aşez să fie perfect. Respect mereu aceeaşi reţetă: bagaje puţine şi sufletul doldora de vise.

Înainte de fiecare plecare, aştept zorii cu freamăt de care se sperie somnul. Îmi aranjez în minte toate rosturile lăsate la domiciliu şi pe cele către care mă avânt, ca într-o expediţie. Şi de fiecare dată îmi amintesc nişte replici din Orient Express. Fiind întrebat Regele unde se simte mai bine, la Paris sau acasă, acesta a răspuns “pe drum” Acelaşi lucru îl simt şi eu. Iubesc emoţiile dinaintea plecării, îmi iau în mâna rămasă neocupată bagajul meu sufletesc în care am puţină teamă de necunoscut, încredere în forţele mele, plăcere de a privi cu nesaţ tot ce mă va fascina.

Fiecare călătorie pe care am făcut-o într-un fel sau altul mi-a marcat existenta. Toate drumurile pentru care mi-am pregătit bagajele şi sufletul mi-au conturat câte o amintire preţioasă pe filele niciodată albe ale memoriei.

De-a lungul şi de-a latul drumurilor pe care le-am parcurs am văzut locuri care m-au făcut să mă simt biciuita-n splendori, relieful a fost mereu doar un pretext sunt fericită şi într-un câmp cu maci, şi când fac febră musculară pe trasee ale căror indicatoare le-am rătăcit, dar şi când stau pe vreun ţărm şi-mi ajung valuri verzi-albăstrii mai sus de gamba.

Plec.

Geniul şi zeiţa

2010-06-24T15:29:00.003+03:00

De când mă ştiu mă feresc de activităţi anoste, cronofage sau nocive, mereu găsesc vreo activitate care mă salvează şi mă ridica dintre griurile curente. Aşa se face că un prieten inspirat de giumbuşlucul meu verbal “nu-s genială dar merită să încerc” , mi-a făcut o recomandare dintre cele cele mai ispititoare : “ Geniul şi zeiţa” de Aldous Huxley.

Având în vedere faptul că titlul conţinea substantivele geniu şi mai ales zeiţă în alcătuire, cu o tahicardie subită, o groază de fond şi o inimă mică, m-am prăvălit asupra acestei cărţi.

Între coperţile acestui roman, John Rivers - care-şi căuta un maestru capabil să-i desluşească toate iţele legilor fizicii- şi Katy Maartens - zeiţa viitorului său mentor - său îşi trăiesc iubirea dincolo de toate normele morale.
John Rivers este un tânăr care provine dintr-o familie protestantă, conştient că are de respectat nişte norme morale şi îndatoriri faţă de semenii săi. Dar educaţia lui puritană va fi zdruncinată din temelii în momentul în care tânărul, în dorinţa sa de a găsi un mentor, se hotărăşte să se mute sub acelaşi acoperiş cu Henry Maartens - unul dintre dintre cele mai apreciate genii ale epocii laureat al Premiului Nobel- şi cu frumoasa şi tânăra lui soţie Katy Maartens – zeiţa - .

Involuntar şi iremediabil tânărul se îndrăgosteşte de zeiţă, deşi el este conştient că această iubire este una proscrisă. Încearcă în felurite moduri să-şi ţină în frâu sentimentele pentru această femeie, rememorează toate sfaturile puritane date de mama lui dar degeaba. Inevitabilul, adică apropierea fizică dintre ucenic şi zeiţă, se produce.

Din momentul în care s-a produs acest fatum, firul epic al romanului începe a se încâlci. De parcă o iubire ilicită nu i-ar aduce destule mustrări de conştiinţă tânărului Rivers, acesta află mai apoi că fiica cea mare a maestrului este îndrăgostită de el. Aceasta îl asediază la propriu dedicându-i pagini întregi de poezii concupiscente.

Iar cum era de anticipat, fiica cea mare află de relaţia adulterină dintre mamă ei şi ucenicul tatălui său. Fiica îndrăgostită se simte trădată de mama adulterină şi mânată de un spirit vindicativ, promite să-şi facă dreptate atât ei şi tatălui, trădat la rândul lui.

John Rivers se găseşte sfâşiat între datoria morală pe care o avea pentru mentorul său şi pasiunea incontrolabilă pe care o nutrea pentru zeiţă. Aceste sentimente contradictorii l-au îndemnat de mai multe ori să îşi dorească să părăsească casa familiei Maartens, iar la sfârşitul romanului mărturisea: “Credeam că te hotărâseşi să pleci. Aşa-i, dar asta s-a întâmplat înainte de a o vedea coborând pe trepte reîncarnată în zeiţă. O zeiţă în doliu. Emblemele pierderii suferite (moartea mamei lui Katy) mi-au menţinut trează mila, adoraţia religioasă, sentimentul că iubita mea e un spirit care trebuie adorat în chip spiritual. Din corsaj îi răsărea însă coloana luminoasă a gâtului; printre zulufii galbeni ca mierea chipul îi era transfigurat de un soi de strălucire nepământească."

Finalul romanului este cam imprevizibil, Rivers îşi mărturiseşte păcatele tinereţii dar nu cu regret ci cu un tonul plin de afecţiune al unui (fost sau etern) îndrăgostit.

Mărturisesc că toată ziua am zăcut în diverse stări de agregare morală şi tot n-am reuşit să îmi explic ultima replică data de Rivers în încheierea romanului.

Am tot mototolit această frază în cap "Condu cu grijă, mă sfătui în timp ce deschidea uşa. Trăim într-o ţară creştină şi azi e ziua Mântuitorului. Practic, toţi cei pe care îi vei întâlni pe drum vor fi beţi.” şi mereu i-am dat noi înţelesuri.

Însemnări de taină

2010-06-22T15:34:00.003+03:00

“Cu cât cunoşti mai multe femei, cu atât te convingi mai mult, că nu trebuie să le compari şi să zici că una e mai bună decât cealaltă. Fiecare femeie pe care am cunoscut-o este de neînlocuit, şi nici o iubire nu dispare, ci rămâne pentru totdeauna cu tine şi în tine. De aceea fiecare femeie este de neuitat. Pe toate târfele le ţin minte, la fel de exact ca pe nişte zeiţe. Fiecare femeie finalizează o partidă de amor în felul său, fiecare are o poveste irepetabilă între picioare, şi penisul începe, treptat, să simtă şi să preţuiască aceste deosebiri. Făcând amor cu o frumuşică plictisitoare, îmi pot aminti de alta mai prostuţă, dar pe care am râvnit -o mai mult. În acest caz, cum poate se susţine că, din punct de vedere estetic, frumoasa te bucură mai mult. Posedarea acesteia stârneşte invidia celorlalţi, iar în mine creşte mândria – numai că aceste sentimente nu au nicio legătură cu poftele trupeşti. În adolescentă, am fost atât de coplesit de peisajul oferit de prima femeie, încât, prins de grabă divinei posesii, i-am jurat credinţă veşnică. Dar a fost o idolatrizare verbală. Icoane sunt multe, dar Dumnezeu e unul singur.Nicio femeie nu este capabilă să schimbe lumea femeilor. Oare îi poţi reproşa unui drumeţ că se opreşte din drum să se roage în diferite schituri – atâta timp cât el se roagă aceluiaşi Dumnezeu?”

Citat din: „Însemnările de taină ale lui Puşkin” (1836 – 1837)

"Oare ce îi poţi reproşa unui drumeţ că se opreşte din drum să se roage în diferite schituri? – Atâta timp cât el se roagă aceluiaşi Dumnezeu?"

Cu toată imaginaţia mea bezmetica şi capacitatea mea de a înţelege, mărturisesc că am avut minţile secate şi nu am reuşit să dau un răspuns punctual acestei întrebări.

Primul impuls a fost, mărturisesc, să blamez şi să tăbăcesc agresiv mitocănia, să mă contorsionez în afurisenii picante şi să dovedesc că bărbaţii sunt nişte animale scârboase care ne hărtănesc viaţa şi visurile.

Apoi brusc mi-am amintit de soarta lui Don Juan. Don Juan nu ştia ce voia, singurul lucru asupra căruia nu avea nici o îndoială e că nu se poate opri la nici o femeie. El nu cucerea decât pentru a renunţa la cuceririle sale. Abia îndrăgostit se trezea adulmecând alta iubire. De de fiecare dată constata că el n-a atins ce voia.

Dar cu fiecare femeie pe care o părăsea sporea şi cifra eşecurilor sale, el fiind dominat de o pasiune inepuizabila care îl lăsa mereu cu mâinile goale

Voind să iubească toate femeile el nu a putut iubi nici una. Şi a aşa a ajuns Don Juan burlac şi nefericit până la adânci şi incontinente bătrâneţi.

Mi-e milă de Don Juan şi de “drumeţul” Puşkin, nu e puţin lucru să ai atâtea prilejuri de a te opri undeva şi să le pierzi pe toate.

Fiul risipitor

2010-06-18T20:46:00.008+03:00

Aseară am primit din partea unui romancier o palmă violentă şi subversivă dată cu putere iluziilor şi himerelor instalate confortabil în mintea mea. Morala romanului mi-a venit ca o palmă peste ceafă! Pe care o aşteptam, de care ştiam că am nevoie, şi pe care am încercat să mi-o altoiesc singură, de atâtea ori, doar că am lovit uşor, cu mila, că doar nu era să mă pocnesc mai abitir decât o făcuse deja viaţa asta nedreaptă,
N-am învăţat lecţia la timp şi am dat din iad în foc şi din rug în spini. Oricât am aşteptat eu o indexare a şansei, nu m-am ales decât cu reeditări ale scatoalcelor unei existenţe obraznic de nedrepte. Speranţele pot fi de multe ori deşarte. Eu nu mai cred că speranţa moare ultima, ci că ar trebui dorită modest şi realist, ca să nu moară ci să se renască în fiecare zi mai limpezita.
Cu noduri de lacrimi în gât am reuşit să parcurg azi-noapte ultimele file ale Romanului “Fiul Risipitor”, o poveste de dragoste neîmplinita, acea dragoste care consumă individul până la extenuare, ce transcede timpul. O carte pe care o citeşti pe nerăsuflate, care o simţi cu fiecare fibră a fiinţei şi pe care eu aş reciti-o la infinit. Romanul are doi protagonişti: Eva, simbolul feminităţii pline de farmec, nepreocupată de relaţii şi ambiţii sociale, care se îndrăgosteşte de un bărbat misterios "El". El - Adam -reprezenta simbolul masculinităţii în căutare de teritorii noi, inclusiv afective, dar incapabil să se desprindă de magnetul iubirii constante a Evei.

Între cei doi se înfiripă o poveste de iubire fără sfârşit, o iubire ce revine ori de câte ori el este obosit, sărăcit sufleteşte, flămând de ea. Iar Eva îl accepta necondiţionat, sacrificând de fiecare dată pentru el „viţelul cel gras” ( la fel ca şi în pilda fiului risipitor).
Când Eva îi spune plângând „te-am aşteptat mai mult decât un câine”, El îi răspunde cu convingere „am să mă întorc întotdeauna!”.
Mărturisesc că gustat această poveste cu simţurile atât de deschise, ca şi cum nervii mi-ar fi ieşit la suprafaţa pielii şi a sufletului. Mă urmăreşte privirea împietrită a Evei, care stătea în faţa lui Adam, era conştientă că trecuse ultima noapte pe care aveau să o petreacă împreună şi era sfâşiată de gândul că tot ce i se întâmplă cu el de acum va fi pentru ultima oară. Simţea că i se frânge ceva în inimă şi mătruriseşte că îi fusese mult mai uşor gândul, odată, morţii decât gândul despărţirii de atunci.
L-a implorat să rămână numai că deşi şi-a dorit năprasnic să izbutească, strădaniile i-au fost în zadar. A rămas cu fruntea asudată cu mâna întinsă şi însângerată.

Dar zvârcolirile din El îl îndemnau să plece, bântuit de teamă el se asemăna cu mai mult cu vântul nestatornic era răzvrătit împotriva lumii şi a propriei fiinţe. A privit-o în ochi şi i-a spus că nu poate fi iubitul ei invocând motive care nu puteau convinge pe nimeni. Adam o părăsise, drumurile asfaltate s-au sfâşiat în direcţii opuse iar mâna ei mică, strivită de durere nu l-a condamnat, nu l-a blestemat, nu l-a urât ci s-a ridicat înspre el să-l închine înainte să-l piardă din ochi. Să-l aibă Zeii în pază pe unde o umbla.

Eva:

“Hai să coborâm, hai înapoi în odăiţa noastră! Nu mi-e frică de ploaie. Am să-i cer părintelui Gherasim o sobiţă, am să aduc lemne, am să fac focul; tu să nu faci nimic. Să stai în pat şi să fii cât ai să vrei de posomorât; n-are să-mi fie frică; mă mulţumesc cu oricare chip al tău. Haide înapoi şi lasă-mă să stau la picioarele tale! Nu am să te supăr cu nimic, n-am să mă mişc, n-am să respir, nici n-ai să mă simţi. Dacă are să-ţi fie foame, am să-ţi aduc lapte cald şi pâine proaspătă. Am să mă duc pe lac cu părintele Gherasim şi am să prind chefali; dacă nu ţi-or mai place chefalii, am să mă duc pe plajă, până departe, la pescari, şi am să-i rog să răscolească marea ca să dea de scrumbii. Ştiu cum vrei scrumbiile: fripte la grătar şi stinse cu sos de untdelemn şi lămâie; mai avem un bidon de untdelemn grecesc; hai cel puţin până terminăm bidonul! Am să mă duc departe pe câmp, până am să găsesc bostanie unde să mai fie pepeni. În septembrie, pepenii nu mai sunt buni, dar îţi jur că am să caut unii să-ţi placă! Şi dacă are să-ţi treacă foamea, am să-ţi pun o ţigară bună în ţigaretul de chihlimbar, am să-ţi aduc tăciunele în palmă, să aprinzi. Şi în fumul albastru al ţigării tale, am să descopăr visele mele cele mai frumoase.
Hai înapoi! Dacă n-o să-ţi placă ţigara, am să-ţi aduc o narghilea, să fumezi dimineaţa până seara, în vârful patului, ca sultanii. Şi dacă după ce fumezi are să-ţi fie somn, am să-ţi cânt încet un cântec pe care nu l-ai auzit niciodată, nu-l ştiu încă, dar îl simt în inima mea; un cântec despre o fată proastă care nu crede în altă fericire decât să-ţi fie sclavă.

Şi dacă după ce ai să te trezeşti are să-ţi fie frig, am să-ţi iau mâinile într-ale mele şi am să le încălzesc cu răsuflarea mea. Şi dacă are să-ţi fie dor de mine, am să-mi lepăd veşmintele şi am să mă lipesc de tine, atât de cuminte sau de nebună, cât ai să vrei tu. Nu am să mă împotrivesc niciodată, nici unuia din gesturile tale – şi dacă la urmă nu-ţi va mai fi de ajuns dragostea, ci vei vrea moartea mea, am să stau fericită în mâinile tale, să mă sugrumi – numai vino înapoi, te rog!”

După ce am terminat lectura cu pricina am ajuns să mulţumesc zeilor că nu se mai poartă pernele din fulgi de găină, că ajungea casa să-mi miroase a a fermă plouata, noroc cu pernele astea de burete acrilic, că am putut să bocesc fără limită, cred astea au şi termostat pentru inima încinsă de doruri şi disperări majore.

Unele vise se împlinesc. Am avut un vis în care se făcea că dormeam.

2010-06-17T16:00:00.008+03:00

Sunt zile şi zile, zile nebune şi zile blajine, zile de plâns şi zile de râs, zile în care pierd şirul orelor încătuşată într-un “trebuie” de oţel luată cu grijile vieţii şi prea ocupată să îmi păstrez direcţia alergăturii.
Zile urmate de seri în care până ajung la domiciliu jur că mi se înnoadă stomacul de foame, iar când mă pun la masa îngurgitez patru centimetrii de morcovi, două boabe de mazăre şi plimb prin farfurie doua aşchii de pui, pe care le înghit ca un operat, cu noduri şi ofuri. De la cola rece şi acidulata m-am dezis în ultima vreme, tuşeam de ziceai că-s dama cu camelii (eu cred că am ceva la scufiţa, nu la gât).
Singurul fluid compatibil cu fizicul meu actual – din păcate - este berea aia chioară, leşitură cu doi stropi alcool - cu aroma artificială de lămâie într-însa- pe care o beau de încurajare pentru nopţile albe pe care le traversez un ultima vreme.
Când vine vorba de de ceea ce ingurgitez zilnic, la propriu şi la figurat, pun pariu că şi mongolii ar râde cu toţi premolarii dacă ar înţelege meniul/programul meu zilnic.
Ca să nu mai vorbesc de reţeta mea de desert care, trebuie să mărturisesc, că este de mare excepţie: cuvinte coapte la foc mic şi asezonate cu mirodenii euforice. A ţine un regim a la Kali este pur şi simplu masochism la tava.
Iar la ceas de amiază de noapte, când unii cugetă profund – dar involuntar, ce-i drept – alţii închid ochii, uneori mai şi sforăie într-un fel ostentativ de-a dreptul.
Bine a spus cine a spus că noaptea e numai neputinţa ochiului, în cazul meu la lumina lunii sinapsele îmi funcţionează la foc automat – forjează nu alta- de câteva nopţi bune nu mai controlez traficul ideilor din mintea mea, tind să cred că accidentul cerebral este inevitabil.
Degeaba fac dansul ploii şi îl invoc pe Moş Ene să mă smulgă din nebunelile mele insomniace chinuite de nesomn, el nu se-ndura să îmi treacă şi mie pe la gene.
Înjur că nu fac şi eu parte din categoria celor care cred că soarele apune numai ca să nu-i deranjeze pe ei în timpul somnului. Pun pariu că dacă aveam eu ceva mai mult magneziu în sânge poate nu aş face atâţi cârcei existenţiali iar somnul ar avea milă de mine şi nu m-aş mai pomeni stând la lumina lunii bântuită de întrebări esenţiale.
Azi zic să-i dea Zeul sănătate cui a inventat lenea. Nimic nu-i mai plăcut decât nesomnul dus pe picioare după o noapte translucidă. Binecuvandată să fie noaptea trecută pentru că am luat si eu o decizie şi nu mai tremura sufletul că ajung în iad (era cam târziu pentru Rai, oricum).

Despre bărbaţi şi cum îi alegem?!

2010-06-15T18:28:00.008+03:00

Deşi mi-a fost solicitat în mod expres acest post “despre bărbaţi şi cum îi alegem” nu aş putea să îl scriu fără să invoc al cincilea amendament care stipulează că nimeni nu poate fi obligat să se autoincrimineze - în cazul meu - pentru alegerile făcute.:)
Nu sunt un exeget în ceea ce priveşte tipologiile de relaţii şi bărbaţi, aş putea bate câmpii şi munţii despre muşte miere şi bondari dar contribuţia mea la tema este ridicol de subţire.
Dat fiind că viaţa mea e un spectacol avangardist, alienat de cele mai frumoase utopii, bărbaţii la care eu mă gândesc, se pot împărţi în două clase: bărbaţi care ar trebui să îmi placă, dar nu îmi plac, şi bărbaţi care nu au niciun motiv să îmi placă, dar îmi plac. :)
Bărbaţii din viaţa mea au fost aleşi pe principiul lui “îmi pace, îl simt, îl vreau”, nu pe ideea de “îmi trebuie”. Fără raţiuni, fără calcule lucide, fără a consulta prealabil extrase de cont, arbori genealogici. Dacă mi-a căşunat, am vrut, am luptat să-l am.
De-a lungul şi de-a curmezişul ultimilor ani am avut parte, de întâlniri cu bărbaţi a căror existenţă nu mi-a atins decât mintea. Cu alţii, m-am întâlnit la o suetă, seara la portiţa şi stând aşa braţ la braţ, furând o sărutare, am vrut a desluşi mersul lumii ăsteia, ajungând la ireconciliabile îndepărtări, din motiv de scări valorice prea mici ori prea înguste.
Dar după ce ani de zile m-am însoţit numai cu intelectuali pentru care eram suficient de inteligenta încât să fiu o companie plăcută, dar spunând destule tâmpenii ca să fiu în felul meu adorabilă (bărbaţilor le place să te înveţe tot felul de lucruri), am ajuns la concluzia că un bărbat care gândeşte prea mult nu-i o alegere chiar aşa fericită. Că nu ai pierdut nimic că n-ai dat peste poligloţi care ştiu pe de rost cărţi de Cioran, cred că toate pierdem că ne uitam doar la un anumit tip de bărbat, şi doar la ăla, fără să vedem că în jurul nostru mai sunt şi alţii, poate nu aşa de interesanţi la prima vedere, (deh, stereotipiile din mintea noastră bolnavă), dar cu mult mai interesanţi la a doua.
Nu sunt de acord cu celelalte femei care dacă n-au noroc în dragoste, sustin ca e doar din vina unor mutaţii genetice, care au transformat bărbaţii în vite – ce-i drept, încălţate.
Pentru a găsi un bărbat care merită, trebuie să parcurgi drumul bolovănos şi greu, al relaţiilor incerte, care necesită strădanii, care îţi mănâncă zilele şi majoritatea nopţilor, dar care te obligă să fii vie şi îţi garantează o antiteză totală cu un sistem automatizat care acţionează pe baza unui program stabilit.
Eu prefer să o iau dar de-a lungul drumului asta - desi simt cum mi se zdrelesc genunchii şi sufletul - decât să păşesc pe drumul uşor al relaţiilor călduţe, plictisitoare, total lipsite de focuri de artificii, de pasiune răvăşitoare, de strădanii frenetice.
Într-adevăr în jungla asta mai rişti să dai şi peste de porci, măgari şi oarece bovine, e doar un ghinion statistic, nicidecum o eroare de selecţie.:)

Specia Mimoză, caracteristica esenţială : lipsa de bun simţ de calibru butucănos

2010-06-14T15:02:00.009+03:00

Toată viaţa am auzit de la unul şi de la altul că este mai bine să îţi pară rău că ai tăcut decât că ai vorbit. Teorie perfect corectă gramatical, comportamental, dar câteodată pur şi simplu imposibil chimic.
Mărturisesc că tolerez cu stoicism mârlăniile altora, pentru că – recunosc – am şi eu destule scame, am citit undeva că nimeni nu-i perfect, deci la faza asta am o scuză ştiinţifică.:) Dar chiar nu pot – şi nu vreau - să mă abţin de la împroşcatul cu “urări de bine” din specia veninoase, morbide sau cu trimitere la familie, când mi se înfăţişează dinaintea ochilor acel tip de mimoze lipsite până şi de umbra bunului-simţ - berze snoabe, strâmbe pe catalige, cu cap de paie şi buze cărnoase- în acele momente chiar îmi pare rău că trăiesc într-o lume care a inventat prea puţine cuvinte pentru a mă răcori toţi drăcii care mă călăresc.

Weekend-ul trecut mi-a fost dat să trăiesc multe experienţe minunate, să văd locuri foarte frumoase, să cunosc oameni faini, fragili şi deştepţi, cu carte şi dragoste-n suflet, dar ca o paranteză rotundă trebuie să precizez că am mai cunoscut şi un specimen de mimoză a cărui comportament m-a lăsat cu sufletul pămătuf de atâta greaţă existenţiala.
Mi-a fost dat să văd multe de-a lungul şi de-a curmezişul anilor mei, dar în ultima vreme dar ceea ce văd, aud şi miros îmi face gura pungă.
Am reuşit să îmi confirm pentru a unşpea mia oară că mimozele de duzină au declanşat o streche demografică, sunt din ce în ce mai multe şi mai nesimţite.
Acest tip de mimoze, în ultima vreme, nu sporesc prin polenizari fecunde, ci printr-o pandemie care a umilit orice tifos de bun simţ.
Pentru a istorisi întâmplarea cu “mimoza de duzină” trebuie musai să îmi cer scuze anticipat pentru tonul îngreţoşat, sictirit, în mod normal am o cu altă abordare, în principiu pot lua orice în râs, dar în unele întâmplări mă fac să mă cutremur musai peste opt grade pe scara Richter a lehamitei.
Situaţia cu mimoza cu pricină a stat în felul următor: conjunctura a făcut să trebuiască să fac cunoştinţă cu patru personaje, două cupluri.
Eu că o persona de bun-simţ (că aşa îmi place să mă socot) am întins mâna dreaptă şi printr-o strângere de mâna m-am antepronunţat încântată de cunoştinţă – am făcut cunoştinţă aşa, cum am învăţat că se face din acele almanahuri ale bunului-simt -, oamenii civilizaţi, trei la număr – au procedat la fel - asta până a venit rândul mimozei care cu gura mare, fără direcţie ca o lipitoare sătulă, şi-a rostit stâlcit numele şi a întins mâna STÂNGĂ?! (asta probabil pentru că mâna dreaptă era ocupată cu o veritabilă sarsana poleită cu lac).
Da... probabil din aia a întins mâna stângă, să i se vadă sarsanaua pentru care renunţase la o parte din accesorii, în primul rând la creier – se pare că, creierul e ieşit din trend - nu se mai poartă circumvoluţiunile, adică în general nu se mai poartă nimic dacă nu e întins şi dat cu gel.
Mărturisesc că mimoza de duzină m-a enervat peste măsură. Dar nu mai pot să înţeleg, probabil îmbătrânesc şi d-aia pe an/zi/minut/secundă/milisecundă ce trece devin din ce în ce mai puţin înţelegătoare cu noile curente, cu lipsa de bun simţ ostentativ etalat, cu libertăţile clamate-n gura mare cu dezacorduri pe măsură.
De fapt era un eufemism, nu-s neînţelegătoare, ci refractara până la opacitate! Ca un geam!
Mă declar refractară la cangrena consumului social cât se poate de facil - existent la toate nivelurile publice - doar de dragul notorietăţii care să incumbe parvenitismul, prin ridicarea dobitocimii la rang de modă, de regulă sau de pretiosenie în cash, bolide şi swarovsky de tip cocalar, pitipon care a sindromizat o scară mult mai largă de suflări decât credem noi.
N-am nimic (numai) cu mimoza asta, atâta doar că, deocamdată, ea exprima cel mai crăcănat stadiul moral şi pregatirea multor femei din ziua de azi. Mă îngrozesc când văd cum la fiecare pas mi-e dat văd cum se leagănă câte-o fleandură din asta care sfidează orice rămăşiţă de bun simţ.
Mă îngrozesc când văd masculii de lângă ele care sunt mulţumiţi au pus laba pe câte-o ţoapă care, sastisita de pâinea cu parizer şi de geanta de muşama, a observat într-o zi, în oglindă, că are fund competitiv şi a trecut la produs.
Cui pe cui se scoate, masculul lat e mulţumit cu paiaţa lui, iar mimoza zice mersi că a găsit un bou la timp, cât încă nu i s-a instalat vreo celulita-n destinul ei luminos şi poate să mai presteze.
În situaţia anterior prezentată – întinsul mâinii stângi - n-am nimic cu masculul (?!) şi în definitiv nici cu paiaţa lui, dar înainte să o expună în public, ar fi de bun simţ să o educe, cât de puţin, în prealabil.

P.S. Prietenilor, celor dragi mine, le recomand că înainte de a se înfăţişa cu o mimoză de tipul mai sus exemplificat - şi să se facă de râsul-plânsul lumii - să ia în considerare că sora mâinii stângi e mâna dreaptă (nu este mai frumoasă dar este mai sănătoasă.... reputaţiei cel putin).

Delir sclipitor. Halucinaţii inteligibile.

2010-06-11T17:05:00.003+03:00

Fluxul neuronal mi se prelinge, nostalgic, printre amintirile unei plimbari de sâmbătă.
O plimbare pe pamblici de asfalt, şerpuitoare, lungi, sinuoase ce leagă şi dezleagă o lume de alta.

Mă despart de finaluri

2010-06-10T13:07:00.005+03:00

Între mirosul de cafea şi cel de nouă zi, mă gândesc la hazardul meu pe care încerc să-l descâlcesc de o bună bucată de vreme, dar se pare că algebra şi logica din existenţa mea nu sunt destul de virile.
Îmi dau seama că repet greşeli cu precizia extraordinară a unui chirurg, iau momentan o gură de otrăvuri din cele mai fine, pentru a mă obişnui cu arsenicul propriilor greşeli, în aşa fel, încât să devin imună.
Îmi aşez ochelarii pe ochi şi îmi promit mereu un alt drum şi îmi fac curaj de altă inimă.
Trag aer în piept şi merg mai departe.
Azi e ultima dată mai torn neîmpliniri în cuvinte.
Azi e ultima dată când mă mai gândesc şi mai scriu despre trecut şi final (urî).
Sunt puternică, întotdeauna am putut să trăiesc fără oamenii care au fost cândva parte componentă a existenţei mele, şi fără fericirea efemeră pe care au adus-o provizoriu şi mult prea condiţionat în viaţa mea. Oameni care s-au întors şi prin a lor cuvinte au reuşit să mă dezamăgească atât de rău încât mi-am seama că... n-au fost niciodată acolo.
Într-adevăr, la ceasul despărţirii, golul lăsat de mine la închiderea uşii mi-a fost greu să-l explic, aşa cum îmi este greu să înţeleg de ce uneori “te iubesc” este urmat de “însă”...
Am simţit nevoia să plec ostentativ – şi am plecat - dintr-un impuls de recuperare a demnităţii, deşi inima-mi spunea să rămân. Credeam, judecam lucid ca, în felul acesta, bărbatul meu mă va iubi mai mult, tânjind după mine. Mai ales că, nu cu mult timp în urmă, acelaşi bărbat se arătase stânjenit, hăituit de aşteptările sau chemările mele. Cum să te aşezi intre dorinţa lui de-a fi lăsat în pace şi aceea de-a-i fi alături necondiţionat când el îşi doreşte asta? De nedrept de multe ori, am trăit cu senzaţia că bărbaţii vor, pur şi simplu, să fii la cheremul lor şi să te adaptezi, total, programului, toanelor, bioritmului sau algoritmului lor de viaţă.
Unele povesti de dragoste NU SUNT MENITE A FI PENTRU TOTDEAUNA.Despărţirile însă, mai ales dacă se lasă cu sfâşieri de vise şi goluri de suflet, le dorim a fi pentru ETERNITATE.
În momente de răscruce am fost sfâşiată de multe ori intre nedumeriri, dar în ziua în care am decretat că nu-mi place de mine în ipostaza de Maică Tereza - cea a tot răbdătoare, înţelegătoare, îngăduitoare şi a tot iertătoare - şi suflecându-mi poalele, am plecat în drumul meu, cu visele boţite toate. Şi îmi rămâne mândria de-a fi pornit pe drumul meu, drumul pe care l-am vrut, drumul bun!
La ceas de despărţire, am răbdat megainterviuri cu persoane care m-au asfixiat, în înverşunarea “de ce” -urilor gândul se usucă şi doare când îl atingi. A trebuit să ascut polologhii toxic de lungi, iar când mi-a venit mie rândul, guess what: mă lăsau să torc vreo două propoziţii, apoi, când vedeau încotro bat, mă întrerupeau şi-mi ziceau vreo două, chipurile mămos, dar esenţa era “e vina ta, aşa-ţi trebuie!”
Astfel de situaţii, trebuie să recunosc că mă pun cu botul pe labe, pentru că eu, deşi sunt voluntară şi tenace, nu ştiu să mă cert. Nu înţeleg aruncatul hainelor pe fereastră şi al veselei din dotare înspre inculpat, împroşcatul cu “urări de bine” din specia veninoase, morbide sau cu trimitere la familie.
Ştiu însă să tac nesuferit şi acru şi să privesc oblic, cam atât de ne-certareata sunt. Nu prea reuşesc să-mi strig durerile, de obicei le înghit, le absorb, le inspir în tăcere, cel mult le plâng fără sonor. Doar că le slobozesc fulgerător, pe neaşteptat.
Desigur că mă inflamez, că îmi creşte timolul, dar furtunile sunt în mine, în adânc, iert de multe ori, poate de prea multe ori dar nu iert niciodată acea ultimă picătură. Atunci zâmbesc, mă întorc pe călcâie şi plec, şi nu mă întorc niciodată.
Acum înainte îmi rezerv dreptul de a nu mai crede în iubirile în care nu există şi dorinţă, şi patimă, şi atracţie. Sunt artificiale şi chinuite de-a dreptul relaţiile în care cei doi simt nevoia să se separe, în care cei doi nu simt avântul de a se atinge, de a se juca. Relaţiile în care cei doi se ating doar din obligaţie, fie în virtutea politeţii de cuplu, fie pentru că, din când în când, îi oropseşte şi-i ajunge din urmă fiziologia sunt lamentabile.
Mie mi-e greu să joc roluri. De ce trebuie să mă prefac că sunt altceva decât sunt? De ce e nevoie, ca să am parte de-un dram de fericire, să joc după reguli absurde, să fac pe independenta? E nedrept.
Dragostea e, cel mai adesea, un joc nedrept. Pe care eu nu ştiu, nu vreau şi nu pot să-l joc astfel. Vreau să iubesc şi atât. Şi vreau ca bărbatul meu să mă iubească şi atât. Să ne întâlnim undeva, mai presus de convenţii şi prefăcătorii. Sunt femeia ta, şi te iubesc clipa de clipă. Vrei să fii bărbatul meu, şi să mă iubeşti clipa de clipă?
E simplu, e nespus de simplu. E greu, e cumplit de greu.
Recunosc că nu ştiu să rostesc vorbele potrivite pentru determina pe cineva să mă uite atât de nedrept de uşor.
Şi că eşuez lamentabil în a stârni în oameni anumite reacţii, că nu stăpânesc arta vorbitului, nici nu deţin mijloacele şi metodele de a pluti în lume.
Dar când se adună foarte multe, când prea multe ecuaţii rămase fără soluţie mă ajung din urmă, îi ivit pe unii să îmi părăsească viaţa aşa cum mi-au găsit-o.

Final de final!

Ce căutăm în MUNTE? Căutam o evadare în frumuseţe!

2010-06-07T16:36:00.017+03:00

Încep istorisirea despre drumeţia din weekend-ul trecut de la munte permiţându-mi să citez dintr-un clasic anonim “e frumos la munte, dar e greu”.
Argument irefutabil de altfel, pentru că ştim cu toţii că este: „greu la deal cu boii mici “, cum zice proverbul. Proverb naiv, ca mai toate proverbele, fiindcă e şi mai greu la deal dacă boii sunt mari.
A te văicări de neputinţa perpetuării stării tale sublime numai pentru că te oboseşti fiziologic mi se pare şi acum un jeg distins al caracterului.
Nimic nu egalează fericirea de a fi afară, de a privi, de a descoperi.
OMUL NU A FOST CREAT SĂ ZACĂ ŢINTUIT PE UN FOTOLIU SAU ÎNTR-UN PAT. Iar dacă acestea îi sunt îndeletnicirile probabil că nu merită o soartă mai bună.
Fericirea mea este să fiu în afara celor patru pereţi, să umblu, să cunosc, să mă amestec cu lucrurile. Celora care mă sfătuiesc să mai stau pe lângă ograda mea şi să mă odihnesc, le mărturisesc că eu, care sunt supusă mişcării, nu mă mai pot odihni cu capul pe pernă.
Când încerc să mă odihnesc de fapt o să visez la vârful Omu, voievod de piatră al Bucegilor, la Moldoveanu, Negoiu, la Viştea Mare, Parângul Mare, Lespezi, Cornul Călţunului, Peleaga şi încă câte vise ar mai fi de enumerat...
Sâmbătă la ora patru dimineaţa, ora la care visele mele situate la mare altitudine erau mai uşor de escaladat, s-a dat alarmă cu ieşire din pat, cu luat rucsacul în spate, şi cu ieşire de mare urgenţă pe uşă.
La ora patru dimineaţa era exact momentul propice de a ne îndrepta către Padina pentru că ne aştepta din nou febra neostoită a străzii, aveam de învârtit vreo o sută şi ceva de kilometrii sub cele – de data aceasta - patru roţi ale scodiţei.
La ora aia, nebunii marelui oraş nu erau activaţi încă, aşa că n-am avut de a face, din fericire, cu cu schimbatul benzilor şi croşetatul prin trafic, ne-au ferit zeii de asemenea suplicii.
Nici n-am apucat să tragem aer în piept, să numărăm până la cinci că Bucegii se înfăţişau în toată slendoarea lor somnoroaselor noastre privirii. Iar când am ajuns la Padina m-a poticnit o fericire de nedescris.
Ca o paranteză rotundă, trebuie să precizez că eu doream ca acesta drumeţie să fie una în care eu trebuia să mă antrenez continuu şi asiduu pentru “marathon 7500”, un concurs ORGANIZAT de marathon alpin. Lucru care nu s-a mai întâmplat, datorită unor revelaţii divine şi a unor prieteni cu capete mai luminate decât al meu care m-au pus să casc larg ochii şi simţurile.
Ajunşi la Padina am parcat scodiţa la salvamont şi am luat-o cătinel pe potecuţă, şi lupta, şi luptă şi dăi şi dăi şi tot aşa şi în vreo trei ore, cu pauzele de poze aferente, am ajuns la refugiul Şaua Strunga, unde am şi hotărât să şi rămânem din cauza ceţii ce începuse a împânzi tot peisajul.

Vremea nu prea a ţinut cu planurile mele de antrenament asiduu şi continuu aşa că de îndată ajunşi în refugiu m-am afundat în sacul de dormit.
Din momentul în care apucat să pun capul pe izopren, putea să vină şi cel mai aprig muson de la tropice, să mă ia cu tot cu refugiu că eu tot nu simţeam nimic.
Am dormit cu toţii vreo câteva ore, când ne-am trezit în refugiu erau şapte grade, numai când nu ne-am mai putut ostoi maţele care răcneau a foame atunci ne-am hotărât că era exact momentul perfect să ridicăm şi să punem masa.
Nici nu n-am isprăvit bine să ne potolim foamea şi să alergăm de vreo câteva ori în jurul refugiului - traseu limitat din considerente meteorologice, din cauza ceţii, mai departe de vârful bocancilor nu ne băteau farurile - , ca... musafiri la orizont.

Un tip – cum rar îţi mai e dat să vezi zilele astea - mare alpinist, mare caracter, cu rucsac pe cadru metalic, cu sacul de dormit atârnat de rucsac, cu cortul în mână şi cu încălţat în adidaşi se pregătea să îşi înfigă cuiele cortului în pământul patriei.
Acum ce să zic, lăudabila iniţiativă avea omul, în anii 70 era de invidiat de-a dreptul.
Mie mi-a cam pleznit goretex-ul de la bocanci de ciudă când l-am paşind uşor în ai lui adidaşi pe iarba îmbibată de apă, nici nu cred că era ud la picioare... nu puţin...Dar vorba aia: “da-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă"! este un vechi proverb românesc, care face trimitere exact la faptul că, de multe ori, românului ii vine o idee inţeleaptă, abia după mai multe încercări nereuşite.
În fine, şi-a pus omul cortul, noi ne-am mai învârtit de câteva ori în spaţiul destul de limitat unde ne băteau farurile, am mai escaladat vreo două- trei stânci şi peste ceaţă s-a lăsat seara.
Ne-am adunat toţi în coliba de împrumut şi ne-am întrecut în dârdâieli – uni - şi în sforăituri alţii.
Cam pe la amiază nopţii, la uşa refugiului, oare cine bate? Era vecinul nostru, care acuza un frig cumplit, şi pu pu pu... vreau să stau şi eu aici!
Mărturisesc că în momentul în care i-am văzut sacul de dormit – dacă scoateai sacul afară şi te uitai prin el, aveai cam toate şansele să vezi prin el vârful Omu- mărturisesc că îmi venea să-i plâng de milă.
Şi asta nu e tot, când omul şi-a mai scos şi cele trei izoprene – d-alea gen foiţe de ziar - puse unul peste altul, nu eram hotărâtă cum să reacţionez, vorba poetului, să râd ca nebunii, să blestem, să plâng...
Într-un final, m-am hotărât, să dorm... puteam doar să sper că respiraţia noastă o să îi ţină cât de cât de cald...
Duminică dimineaţa, prima rază de soare s-a arătat timidă prin ferestrele refugiului, toţi neuronii mi s-au activat activat.
În două minute şi tei mişcări am ieşit din sacul de dormit şi, m-am mirat un pic de alpinistul cu pricina, care mânca pâine şi spărgea nuci pe izopren în faţa refugiului, şi într-un suflet m-am cocoţat pe cea mai înaltă stâncă din apropiere

Era un peisaj magnific în stânga se înfăţişau ca o lamă de cuţit Munţii Piatra Craiului, şi un pic din munţii Făgăraş, în dreapta se vedea Caraimanul.
M-am aşezat pe pe marginea stâncii, cu capul în mâini, muta de mirare, faţă în faţă cu natura.
Cum zăceam eu muta, lăsând să se scurgă peisajul în mine ca-ntr-un sorb, am avut o revelaţie

Brusc, orice dorinţa de a participa la vreun marathon alipin mi se părea de-a dreptul imbecilă.
De ce aş vrea eu să-mi dau duhul alergând de bezmetică, cu alte sute de bezmetici pe munţi?
De ce aş vrea eu să alerg când pot să stau, să-i admir, să-i cuget să-i simt?
Chiar dacă participăm, şi scoatem un timp demn de Guiness book, întrebarea era cui şi ce demonstram?
În definitiv, eu nu am de demonstrat nimănui nimic. Dacă trebuie să demonstrez ceva, trebuie să îmi demonstrez doar mine.
Ce premiu se poate da unui om care a câştigat un concurs alpin ? Se poate spune că a cucerit un munte ?
În realitate, eu nu merg pe munte ca să-l cuceresc, să ajung până în cel mai înalt vârf al lui, munţii nu pot fi nici cuceriţi, nici învinşi, ci doar urcaţi.
Nu putem învinge muntele, putem cel mult învinge cel mult slăbiciunea din noi, ridicându-ne doar pentru o clipă clipă la înălţimea lui.
Dacă vreau să cuceresc un munte acela va fi muntele din mine, vreau sa cercetez crestele şi piscurile sufletului meu, de explorat voi explora văile şi adâncimile din mintea mea.
Merg pe munte ca să-mi cunosc şi să-mi măsor fiinţa.
Merg pe munte pentru că numai acolo la amiază nopţii se poate auzi cum se roteşte pământul pe axa polilor cu un murmur aparte asemenea unui copil alăptat.
Merg la munte pentru fericirea de a sta ghemuită în inima muntelui ca un prunc în pântecul mamei.
Merg la munte să ascult liniştea de acolo, care suna întotdeauna a dor, a melancolie. A dorinţă năvalnică, dar şi a gingăşie sufletească. A profunzime, a iubire..
Vreau să îmi târăsc paşii prin pădurile bătrâne, printre copaci,pe brâne şi pe poteci cu rucsaci grei ca de nisip şi ciment în spate, cu gândul la bărbatul pe care îl iubesc şi care, poate, mă iubeşte şi el pe mine...
Pentru toate aceste motive şi pentru multe altele EU NU O SĂ ALERG PE MUNTE NICIODATĂ!
Odată revelaţia avuta am zăcut pe marginea stâncii toată ziua, nu am mai ajuns aşa cum îmi propusesem pe Vârful cu Dor, pentru că am hotărât că o să ajung acolo nu de dragul respecării unui itinerariu de concurs, ci atunci când realmente o să mi se facă DOR de VÂRFUL CU DOR.
Duminica ne-am întors relativ devreme şi cam prea decent, dar am vrut să evităm traficul nebunesc de pe autostradă şi mai ales din Bucureşti.
Am ajuns acasă pe la ora opt, mai înţeleaptă şi rumenita bine de soarele patriei. Aşa îmi trebuie dacă rătăcesc pe coclauri minunate hălăduite cu sori perpendiculari.

Pentru sfârşitul de săptămână ce va urma, aştept să-mi vină o idee inedită sau o să aleg cea mai trăznită propunere din cele primite până atunci.

Trei doamne şi toţi patru!

2010-06-04T15:46:00.016+03:00

Retrăiesc toate emoţiile provocate de tura în Bulgaria, le gândesc, le cântăresc şi le adun în cuvinte, apoi nu mă sfiesc să le examinez iar şi iar, pentru ca, aşa cum spunea Socrate: o experienţă neexaminata chiar nu merita să fie trăită.
Slavă Zeului, pentru clipele ce mi le-a dăruit, mereu supusă ador şi Sfânta lui ţicneală.

Partea a treia şi ultima.

La numai douăzeci de kilometrii de mănăstirea Rila, mobrele noastre au început să orbecăiască pe serpentine în întuneric.
Pentru noi soarele a apus, probabil doar munţii continuau să-l mai vadă.
Deja era târziu, am băgat mâna-n gaz pentru că afară era beznă şi noi trebuia musai să găsim un loc bun pentru campat.
Din cauza întunericului peisajul s-a schimbat complet, intuiam doar ca în jurul nostru erau munţi înalţi iar umbrele pe care abia le desluşeam trebuie să fi fost nişte stânci.
Am trecut în trombă pe lângă mănăstire, nu avea nici un sens să oprim, era ora zece, aşa că am convenit că o să o vizităm dimineaţă când o să putem distinge ceva.
Cel mai important era să găsim un loc unde să ne punem corturile şi să ne ostoim foamea, vorba aia: “destine şi intestine, chiar şi cele mai evelate spirite depind de proteine”.
Într-un final apoteotic, după ce am orbecăit destul de mult pe drumurile forestiere care se desprindeau de şosea, am găsit un loc bun de campat pe maului unui râu. Nu era un loc extraordinar, nici măcar comparabil cu minunăţia de loc unde dormisem seara precedentă dar era beznă şi noi cam cam lihniţi de foame.
În două minute şi trei mişcări corturile aveau cuiele adânc înfipte în pământul patriei de împrumut, izoprenul scos afară şi masa (sau mai bine spus conservele) pusă. Craii s-au pus pe înfulecat, era ceva de genul “moartea căprioarei” mâncau şi înfulecau, ÎNFULECAU

/>
Ca o paranteză rotundă, trebuie să precizez că eu am cam uitat de promisiunea pe care mi-o făcusem: să mănânc suficient de devreme (înainte de ora şase), suficient de bun, dar destul de puţin încât să rămân la măsura XS. Nu că aş suferi eu de blestemul pământului, blestemul slăbirii.
Ba mai mult, când văd câte manechinuite plătite cu greutatea lor în bani - foarte prost în consecinţă - au murit pe frontul de vest al anorexiei, încercând să câştige bani faimă şi bărbaţi deopotrivă mă cutremur musai peste opt grade pe scara Richter.
Ce au câştigat fetiţele alea? Până la urmă au câştigat ceva: un cavou decent şi un cârd de admiratoare seduse şi ele de gândul de a ajunge la perfuzii.
Nu îndemn la înfometare dar zău că n-aş vrea să maltratez privirea celorlalţi apărând ca « grasă prin inel ».
Revenind la cina noastră, am înfulecat mult şi bun, profit de această ocazie să îi mulţumesc acelui crai care a avut lăudabila iniţiativă de a cumpăra conserva de fasole cu costiţă care a fost de mare excepţie.
Am avut şi o tentativă să gustăm un vin, cumpărasem o butelcă de la ultima benzinărie din care am adăpat mobrele. Vânzătoarea îl recomandase ca fiind cel mai bun, acum ce să facem, va trebui să o credem pe cuvânt pentru că unul dintre crai ca într-un banc, vrând să destupe butelca a spart-o.

După ce noi ne-am hrănit, butelca de vin a fost spartă şi vinul iriga pământul bulgăresc nu ne-a mai rămas nimic altceva de făcut decât să ne retragem fiecare la colibele noastre.
Am dormit bine, am fost aşa de obosiţi încât cascada râului de lângă cortul nostru cântec de leagăn urechilor noastre i-a fost.
Duminică dimineaţă... ce să mai cântăreşti opţiunile dimineaţa când te trezeşti la opt jumătate. Era deja târziu şi România era la vreo 700 de km distanţă.
Aşa că am tras aer aer în piept, am numărat de cinci ori, ne-am adunat toate catrafusele le-am aşezat strategic în side-case-uri iar în două minute şi trei mişcări coxat mobrele şi ne-am îndreptat înspre mănăstirea Rila.

Când am ajuns la mănăstire, am rămas toţi patru muţi de uimire. Era într-adevăr spectaculoasă.
Mănăstirea Rila este cea mai mare şi mai cunoscută mănăstire ortodoxă din Bulgaria, are o arhitectură unică, mănăstirea se înfăţişează dinspre exterior ca o puternică fortăreaţă.
Zidurile înalte de aproximativ 24 de metri se unesc pentru a alcătui un pentagon neregulat.
Intrând printr-una din cele două porţi mari de fier, se ajunge în curtea interioară.
Interiorul este o capodoperă a arhitecturii locale: arce şi coloane, scări de lemn şi balcoane sculptate, şi un număr de 300-400 de chilii monahale.
Ca o paranteză rotundă, mărturisesc că nu sunt eu mai catolică decât Papa, religia creştină este a mea fiică a fost a părinţilor mei, dar acum creştinismul se confruntă cu o religie virulentă, agresivă, servită de mulţi fanatici, credinţa adevărată a dispărut în spatele ritualurilor. Mai mult decât atât, cum am putea să ne lipsim de lumea asta? Ni se promite în ceruri dar cu condiţia să renunţăm la împărăţia de pe pământ.
Dar Doamne, pentru aceste locuri minunate, am evadat noi din Rai!!!!
Îmi venea să mă căiesc anticipat, pentru păcatele mele viitoare. Marx avea dreptate: religia este opium pentru popoare. Dar necredinţa e heroină pură.
Sincer acum, dacă Lumea de Apoi ar fi o certitudine, aş agoniza cu entuziasm, aş muri cu mai multă tragere de inimă.
Când am făcut primul pas în mănăstire, am concis că era aproape perfectă, nu îi mai lipsea decât un afiş mare la intrare: ATENŢIE HABOTNICI! LUI DUMNEZEU ÎI PLAC oamenii smeriţi, DAR CU PERSONALITATE, aşa ca să ne justificăm şi noi prezenţa printre cele sfinte.
Am intrat în mănăstire, era slujba de dimineaţă, am rămas un pic uimită de expresia şi comportamentul oamenilor care participau la liturghie. Oamenii încă mai cred că Dumnezeu seamănă cu ei, probabil că aceea îl copleşesc cu cereri şi plocoane.
Oamenii încă nu au realizat că forţa superioară nouă are un unic scop. Acela de a ne convinge că n-o să vină niciodată din afară mai mult decât poate veni din noi.
După ce ne-am clătit ochii printre cele sfinte am hotărât să o luăm din loc, cu o mică întârziere unul dintre crai cuprins de toate cele s-a hotărât să dea fugă până să buticul sfânt să-şi cumpere o icoană.
Moment în care l-am întrebat eu pe craiul de lângă mine, ce-ar fi dacă i-am spune noi mândrei lui ca iubitul ei a fost foarte cuminte şi econom în această tură... a ales cel mai ieftin bordel iar cu banii economisiţi şi-a cumpărat o icoană.
Obiectivul nostru şi-a găsit o finalitate palpabilă: mănăstirea a fost văzută, de căit ne-am căit pentru păcatele săvârşite, pentru cele desăvârşite, pentru nesăvârşite încă şi anticipat pentru cele viitoare.

Am ieşit din mănăstire, am luat mobrele între picioare şi când le-am zis că au aproximativ 600 kilometrii de învârtit sub roţi până la Bucureşti au gonit-o în trombă.
Şi am rulat noi noi aşa liniştiţi, că rezidenţii permanenţi pe şoseaua mai mult decât generoasă a patriei de împrumut până la Sofia, când la ameninţarea unor fulgere şi a unor picături de ploaie am făcut un scurt popas în capitala Bulgariei; oraşul cu mai multe faţete din vestul Bulgariei.
Ce am remarcat în afara monumentelor istorice şi a locurilor romantice cu cafenele primitoare, a bulevarde animate au fost somptuozităţi arhitectonice de pe vremea regimului comunist cu care suntem şi noi obişnuiţi în Romanica noastră.
Am poposit puţin într-o benzinărie din Sofia, a fost atâta risipă de tunete şi fulgere pentru câteva picături de ploaie

Am şezut acolo o bună bucată de vreme, ploaia s-a mai domolit, dar cum călătorului îi stă cel mai bine pe drum, am făcut abstracţie de vreme şi ne-am urnit din loc.
Mobrele noastre au alergat odată cu vântul pe asfaltul de mai şi nu am nu simţi furtuna.
Cu fiecare kilometru pe care îl lăsăm în spate eram tot mai aproape de România, prin vama am trecut ca fulgerul.

Am ajuns în ţară, după trei zile petrecute în Bulgaria, eu eram la fel de gălăgioasă, pretenţioasă, prietenoasă, colorată, obositoare şi fermecătoare, fierbinte, originală, năucitoare, punctuală şi neobosită, neştiută dar atentă.
După experienţa avută în Bulgaria pot să mă laud cu nişte experienţe minunate şi câteva fotografii armonioase, făcute cu sufletul, care zac în mine. Pe acelea nu cred că o să le developez vreo dată.
În benzinărie la Giurgiu, toţi patru am băut o cafea în cinstea acestei ture. Cum mie mi se iscă revelaţiile din te miri ce, am realizat că toţi aceia care mi-au trecut prin viaţă fără să-şi dorească să rămână (măcar preţ de o cafea vorbită) din neatenţie, nepăsare sau pur şi simplu nefericire, m-au pierdut pe drum.

Sfârşit

Pentru weekend-ul ce va urma aştept să-mi vină o idee inedită sau aleg cea mai trăznită propunere din cele primite până acum.

Trei Doamne şi toţi patru

2010-06-03T09:48:00.012+03:00

Cuvânt înainte: “Am intrat sevrajul devastator al femeii ce a gustat drogul aventurii geografice călare pe motocicletă. După tura în Bulgaria, cosmopolitismul meu a dospit lent, dar ireversibil.
Am început să privesc lumea întreagă ca pe patria mea. Singurul lucru care îmi vâjâie prin cap sunt kilometrii minunaţi aşternuţi peste aventurile mele geografice.
Turele călare pe mobre îmi iau minţile, îmi plac păcătos, nu mă pot dezbăra de aroma lor, au devenit un viciu al personalităţii mele.
Eu consum enorm de multă pasiune la sută de kilometri, îmi place mult să adun impresii, dar nu ca să le pun bine ci ca să le împart.
În plus, impresiile adunate în acesta tura îmi sunt atât de imprimate în suflet încât cred că şi peste câteva veacuri, când un hoţ din cine ştie ce galaxie va năvăli în casă peste mine şi îmi va spune “ori povesteşti secundă cu secundă ziua din zilele de 28-30.05.2010 ori te las fără iubiţii tăi bocanci tehnici – care nu ştiu dacă vor rezista până atunci, dar cu siguranţă îi voi păstra”, şi atunci voi putea rememora cu lux de amănunte şi cu deosebită plăcere povestea pentru el.
Sincer nu ştiu de la ce mi se trage această metamorfoză, în fond oamenii călătoresc în mod curent în zilele noastre şi cei mai mulţi nu au nevoie, cum ştiu că aş avea eu, de o plăcută legată de gât, purtând inscripţia: pierdut simţul măsurii, aducătorului nu i se oferă absolut nici cea mai mică recompensă!

Partea a doua:

Sâmbăta dimineaţa când prima rază de soare a intrat stingheră în veranda cortului, ne-am trezit cu toate simţurile activate, cel mai pregnant dintre toate trebuie să mărturisesc că era simţul aventurii.
Ne-am aşezat în linie în faţa mobrelor, toţi patru cu ochi ca luna plină, cu buze arcuite-n speranţa şi cu mâini calde le-am mângâiat în semn de înaltă consideraţie şi apreciere.
După ce am tras de aer în piept şi am numărat până la cinci, în două minute şi trei mişcări toate sarsanalele – constând în corturi, saci de dormit, izoprene, salteluţe şi toate câte ne-au fost de trebuinţă pentru a campa- au fost strategic aşezate în topcase-uri, side-case-uri, în tank-bag-uri iar noi eram gata să s-o luăm din loc.

După ce ne-am luat un rămas-bun de la vecinul nostru bulgar şi i-am mulţumit pentru paharul de ceai vorbit din seara anterioară am încălecat pe şa cu un obiectiv precis: să ajungem la Veliko, să ne ostoim poftele de mâncare ca apoi să fim apţi de drum lung fără popas până la Mănăstirea Rila.
Am luat mobrele între picioare, le-am dat două bice, aşa de încurajare, pentru drumul forestier ce avea să urmeze... dar nu am apucat să băgăm bine mâna-n gaz că s-a întâmplat... mare problemă mare denumită generic şi trist: PANĂ!!!!

În momentul ăla…ce mi-a fost dat să-mi audă urechile... numai emisii verbale cu o cantitate de epic direct proporţională cu amplitudinea dracilor pe care îi aveau cei trei crai în acel momentul dat.
Emisii verbale justificate de altfel, pentru că nu este o noutate ca motocicletele au nişte cauciucuri care sunt al naibii de greu de dat jos şi pus înapoi.
Ca să nu mai zic că mobra cu problema cu pricina poseda în dotare o minunăţie de cauciucuri metzler sahara nou-nouţe, fapt ce i-a obligat pe cei trei crai să meşterească destul de mult timp cu levierele la roata.
Timp în care eu m-am dat de trei ori peste cap şi am ajuns la cortul bulgarului pentru a-l întreba care este cel mai apropiat vraci care prin magie poate să ne facă mobra să zburde din nou.
Bulgarul mi-a indicat câteva locuri magice, dar mi-a zis că şi el este un mic tămăduitor, şi că are în dotarea suv-ului un leac care ne poate ajuta mobra suferinda: o minunăţie de COMPRESOR.
După ce cunântul compresor a fost rostit, în secunda doi, am luat bulgarul de-o toartă şi l-am dus în locul unde mobra noastră făcuse pană.
Când am ajuns, roata şi cauciucul erau deja pe iarbă, iar camera avea o gaură de toată splendoarea. Dar nici o problemă, pentru că cei trei crai, ca buni gospodari ce sunt aveau o cameră de rezervă.
Eu, care în situaţii de genul ăsta am o sigură superstiţie: trebuie să port musai un strop de haz de necaz în tanckbag, i-am lăudat că au au folosit roata de rezervă, că dacă nu o foloseau zicea lumea că o poartă în top case degeaba.
După ce bulgarul a scos compresorul din dotare, a băgat aer în cameră, roata a fost pusă înapoi, presiunea din copite verificată, am băgat mâna-n gaz şi duşi am fost.
Mobra – cea cu problema - a zburdat pe drumul forestier, a muşcat din toate gropile, era aşa de fericită de parcă i s-ar fi scos un cui din talpa.
Entuziasm mare pe noi, mobra era bine, iar la ieşirea de pe drumul forestier ne aştepta din nou febra neostoită a străzii, aşa că am băgat forjă până la Veliko să ne ostoim şi noi foamea.

La Veliko popasul l-am făcut în locul deja consacrat, nu ştiu cum se numeşte mâncătoria dar îi putem spune cârciumioara de la drum.
Am luat un loc şi noi în spaţiu dar fiind ora prânzului era deja ora prânzului, mesele erau pline, în stânga noastră o bulgăroaica plescăia o cafea cu frişcă şi, cu un crac încolăcit pe celălalt îi povestea nu ştiu ce comeseanului ei, în dreapta doi maimuţoii englezi purtau o discuţie de business, din intonaţia lor se vede care au gurile anesteziate de mândrie şi nici nu mai simt cum le curg scuipaţii pe costumele lor scârbos de scumpe. În câteva cuvinte: Peisaj citadin!
La masa noastră nu mai servea chelneriţă de ieri, băieţii au fost cam dezamăgiţi până când... ghiciţi cine şi-a făcut apariţia... din nou... chelneriţa cu fustiţa adică cu pricina.
La văzul ei cei trei crai de la răsărit nu-şi mai puteau potoli ochii care trimiteau continuu priviri admirative la fustiţă, prin fustiţă şi sub fustiţă.
Era drăguţă, am concis ca fata avea fund competitiv, sunt sigură că o să-şi găsească un mascul înainte să i se instaleze vreun strop de celulita-n destinul ei luminos.
Ce mai pot să mai zic şi eu despre bărbaţii ăştia care au permisiunea primordială de a săvârşi fapte interzise unei doamne/domnişoare, fie ea oricât de zbanghie?!
În fine, după ce s-a împlinit destinul şi s-a umplut intestinul, am plătit notă şi într-un suflet am am încălecat şi am luat-o din loc nu de alta, aveam un drum lung de învârtit sub roţi. De la Veliko Tarnovo până la Mănăstirea Rila sunt vreo 450 de km.
450 de km mai aveam până la Rila, şi era deja trecut bine de de prânz, aşa că am coxat un pic mobrele.
Eram cuprinşi de un extaz aproape mistic, drumurile începeau să se se şerpuiască rampele de 7-10% ne-au incantat simţurile. Mobrele noastre se turează şi aleargă mâncând pământul. Bune drumurile bungaresti, bune, bune.

Câţiva kilometrii au fost o reală desfătare până când de la un cer azuriu de vara, brusc a dispărut soarele. Am văzut că norii se cam adunau a ploaie aşa că nu ne-a rămas altceva de făcut decât să facem un popas şi să ne punem hainele de ploaie.

Imuni la ploaie adică impermeabili, ne-am urcat din nou pe mobre şi le-am dat bice, încă eram în întârziere şi riscăm să nu ajungem cu ziuă la Rila.
Dar vremea n-a ţinut cu noi, într-o secundă speranţele noastre că n-o să plouă s-au spulberat.
La orizont se vedea cum norii negrii se adunau a ploaie.
În câteva minute a început vântul să vâjâie tare.
Frunzele copacilor presăraţi de-o parte şi de alta a drumului foşneau ameninţător a furtuna.
S-a auzit primul tunet şi apoi primul fulger a străbătut norii .
Din cerul fumuriu şi sumbru au căzut picături mari şi reci de ploaie.
A început să plouă tare, apoi a plouat bine, după care ne-a ploua rău ca pe urmă să ne ploua crunt cu gheaţa!
Mobrele noastre au încercat să-şi facă loc printre picăturile de ploaie, deşi la un moment dat aproape nu mai vedem nimic, ploua crunt, abia că mai reuşeam să ne croim drum prin atmosfera alb-laptoasă şi printre picăturile de ploaie.
Când din cer au început să cadă bucăţi de gheaţă de mărimea uni ou de găină, atunci am hotărât că ar fi cel mai bun moment să facem un popas.
Am găsit o benzinărie, din ăia gen peco, şi am hotărât să zăbovim acolo până se mai îndreaptă vremea.

În vreo douăzeci de minute furtuna s-a mai potolit. Mai ploua ce-i drept, dar ploaia era măruntă şi noi ne grăbeam, mobrele nu mai aveau răbdare, vreo 350 de kilometrii umezi mai aveau să învârtă sub roti aşa că n-am pus în mişcare.
Acum să fim serioşi – aveam nevoie de un popas, nu ne-a dovedit vremea pe noi de fapt totul a fost cam apa de ploaie. Apa de ploaie are şi ea virtuţile ei dar nu dă niciodată vertij.
Cu fiecare kilometru pe care îl lăsăm în spate, norii se risipeau, iar ploaia se mai domolea. Drumul devenea din ce în ce mai uscat şi mai bun. Mobrele s-au scuturat câineşte de vreo două ori, au prins curaj şi început a se forja.
Nici n-au prins mobrele a galopa bine că a urmat un moment de răzgândire la 180 de grade, deplină şi surprinzătoare. Unul dintre crai şi-a dat seama că ne aflam pe un drum anapoda, conform unei hărţi imprimate pe hârtie, drumul pe care o luasem nu avea nimic de a face cu drumul care ajunge la mănăstirea Rila.
Cum am reuşit să încurcăm drumurile, păi... cum altfel decât urmând sfatul unui GPS?
Hotărârile la 180 de grade tipic masculine... chiar dacă remarca este ieşită din context mărturisesc că nu cred în consecvenţa unui bărbat, poate să-mi trântească trei inele cu pietroaie pe deget, o verighetă cu inscripţie dedicata şi o lună de miere (luna, nu săptămâna) în Palma de Mallorca, promisiuni de iubire veşnica şi 2-3 copii în proiect, eu tot îl voi suspecta că s-a putea să se întoarcă la 180 de grade a doua zi. Avantajul meu e că am, de o vreme încoace, un plan B zdravăn.
În fine, hotărârea de a întoarce înapoi a fost luată şi, după câteva rătăciri am găsit “calea cea dreaptă” am luat-o partea de sud-vest a Bulgariei
Spre zona de piemont a masivului muntos Rila unde se află destinaţia noastră finală: Mănăstirea Rila.
Acum totul era bine, vremea s-a ostoit, ne aflam pe “calea cea dreaptă”, mobrele noastre se cocoţau în forja pe relief ul montan domol şi înalt.
A fost bine până când starea de graţie ne-a fost curmata brusc, când un poliţist înfipt în mijlocul drumului ne-a făcut semn să oprim.
De voie de nevoie, am oprit mobrele, am descălecat moment în care unul dintre băieţi l-a întrebat pe arogatul echipat în ţoale albastre cum de am reuşit noi să încălcăm canoanele cele sfinte ale circulaţiei.
Cu o fată încruntată, mult prea stimatul poliţistul bulgar, uzitând o engleză tare stâlcita a încercat să ne explice, ca la curba pe care abia o luasem, era un stop, pe care nici unul dintre noi, adică patru la număr, nu l-a văzut şi in consecinţă noi nu am oprit.
Păcatele fiind expuse, n-am avut ce să facem decât să ne căim. O dată fapta recunoscuta este pe jumătate iertata iar cealaltă parte a fost iertata în momentul în care unul dintre crai a rostit cea mai magică dintre întrebări care avea să ne scape de orice sancţiune disciplinara-n trafic: Haw much? În traducere liberă: Cât?.
La auzul acestei întrebări s-a petrecut metamorfoza clasică a fetelor arogante către mutrele dulci, aşa se întâmplă după ce scoţi şpaga din tenebrele portofelului. Rezultatul: am fost absolviţi de orice păcat comis în trafic, cost total al indulgentei = 30 leva (60 de lei).
Odată încheiată socoteală cu poliţistul bulgar – care a dăunat bugetului nostru bineînţeles - ne-am văzut din nou de drumul nostru îndreptându-ne către sud, către munţii Rila a căror coame le vedeam deja.
În continuarea periplului nostru înspre Mănăstirea Rila, relieful variat al Bulgariei ne-a încântat pe rând cu câmpii întinse şi joase apoi cu relief montan domol şi înalt şi a culminat cu vai şi chei spectaculoase.

Şoselele au fost reală încântare, asfalt bun, tuneluri amenajate, serpentine prin păduri.
Nu îmi venea să îmi cred ochii şi simţurile, atât de multă încântare, peisajele sunt extraordinare, acele vai şi chei ceva tandru, ceva deschis, dăruit, relaxat...
Iar serpentinele din păduri mi-au făcut toţi nervii pielii şi a sufletului să iasă la suprafaţă.Acele senzaţii datorate serpentinelor le-am trăit în stilul caracteristic: cu egoism şi răsfăţ.
Niciodată nu am să uit serpentinele din acele păduri, senzaţiile trăite, nu o să uit cât voi trăi mirosul pădurii, miros de ceapă sălbatică, dar sincer, era un miros proaspăt, minunat.
Înainte ca soarele să se răzbune spre apus, am hotărât să mai facem un popas lângă malul lacului Iskar. Acest lac merită văzut, este cel mai mare lac interior Bulgariei şi poate fi asemănat cu o mare interioară, de fapt. Are o întindere de 15 km de-a lungul drumului principal Sofia-Borovets şi are o privelişte impresionantă.

Pe tot parcursul acestor drumuri astea m-a podidit o fericire căreia abia îi făceam faţă, deşi eram destul de obosită după atâta drum parcă aş mai fi mers aşa, la nesfârşit.
La aproximativ 30 de kilometrii de mănăstirea Rila, mobrele noastre şi-au cerut tributul pentru cocoţatul în forjă. Mănăstirea se afla la la o altitudine de 1147 de metri deasupra nivelului mării, în valea Râului Rilska.
Din cei 1147 de km, mobrele noastre s-au cam cocoţat vreo 300, deci setea lor era îndreptăţită.

Sfârşitul părţii a doua, urmează inca o noapte şi o zi cu kilometrii umezi de povestit

Trei Doamne şi toţi patru

2010-06-01T12:54:00.034+03:00

Cuvântul autoarei: Ştiu că v-am obişnuit cu altă abordare, dar pentru povestirea ce va urma, nici măcar iluminarea mea lexicala nu mă poate scuti de reflexul de a amesteca cuvinte dantelate cu unele cuvinte negreţoşate şi obraznice de-a dreptul.

Partea întâi

Am compătimit de când mă ştiu oamenii banali, însiropaţi în rutină şi în bani chivernisiţi.
Niciodată nu am putut să-i înţeleg niciodată pe cei care trândăvesc întruna şi se plâng că viaţa e scurtă. (vizaţi sun cei care, stau acasă repara ştechere, scarpină motanul, caută femei pe internet, ies la bere cu băieţii, adică fac chestii de-astea de rutină).
Acelora le recomand prieteneşte şi în morţii mamii lor să se biciuiască singuri pe spate, ca să alerge mai repede.
Dar în definitiv, felul cum fiecare îşi trăieşte viaţa, e o problemă de fire, de alegere, de construcţie, de nebunie, de noroc, de şansă şi de neşansă.Păcat doar că normalitatea este dată de majoritate.
Apartenenţa la o minoritate duce la etichetare, de cele mai multe ori, dar cui pasă?!
Spre norocul meu am cunoscut o minoritate care simt că mă revendică.
Oameni care au descoperit adevăratele stupefiante ale existenţei noastre orbecainde.
Este vorba extazul care dacă nu este administrat constant te arunca în sevraj.
Este vorba de pasiuni pe care, dacă ţi le maltratează cineva, te trezeşti că deprinzi ura precoce fata de semeni.
Oamenii ăia iubesc motocicletele... imprevizibilul benign, cortul, drumul.
Nu pot să spun despre ei că sunt nici recordmeni, nici exploratori... sau poate că sunt... un pic din amândouă... în definitiv sunt nişte oameni care îşi trăiesc viata, îşi trăiesc pasiunile. Timp şi bani să fie ca şosele şi locuri de văzut sunt multe.
Ghidându-ne după acest principiu, o săptămână întreagă am făcut planuri, pentru ca în sfânta zi de vineri să o luăm din loc, spre alte ţări de soare pline.
Iar când s-a împlinit destinul, într-o benzinărie, trei crai călare pe trei mobre s-au arătat.

Mobrele, una mai mândră decât alta, un BMW F 650 GS (monocilindru, caracteristică care trebuie menţionată, pentru că, după cum ştim, din 2007 sau 2008 se fabrică altul cu aceeaşi denumire care e bicilindru) şi două BMW F 650 GS DAKAR.
Nişte minunaţii de motoare, că vorba aia “la soare te puteai uita dar la ele ba”. Cele trei mobre erau încălecate de trei crai frumoşi şi tinerei, şi eu m-am lipit de ei. Toţi patru eram mânaţi de acelaşi gând 1200 km de desfătare pe motor cu destinaţie precisă: Masivul Rila din Muniţii Balcani. Mai detaliat, părăsirile frontierelor patriei, şi un scurt periplu pe la vecinii noştri din sud.
Când mobrele au fost adăpate şi presiunea în copite a fost verificată, ele au fost declarate apte de drum lung, iar eu am încălecat pe o şa şi mai departe s-a întâmplat exact aşa :.
La ieşirea din Bucureşti, am depăşit când şi când, pe alocuri am accelerat, într-o mare de maşini trei mobre cu side-case-urile doldora de bagaje şi nici o nicio breşă pe unde să treacă.
În situaţii de genul ăsta vă recomand să aveţi o singură superstiţie: să purtaţi neapărat un strop de haz de necaz în tanckbag sau în topcase fie şi în side-case-uri, că am auzit că aduce noroc.
A... şi să luaţi în considerare şi faptul că şoselele sunt pline de imbecili care, după ce că nu ştiu să moară elegant, n-au măcar bunul simţ să moară siguri.
Odată ce primul crampon al dualpurpos-urilor noastre atinge primul petec de asalt al autostrăzii... morbrele încep a necheza, trezindu-se din somnul lor, precum mârţoaga lu' Făt-Frumos după ce a mâncat jăratec.

Traficul intensificat şi şoseaua foarte bună nu ne este chiar pe plac, ne cam plictiseşte asa ca am ars-o în forja unul după celălalt, am depăşit cam tot ce era pe şosea să mai alungăm monotonia.
La ultima benzinărie înainte de vama de la Ruse am făcut popas, am mai adăpat mobrele, am pregătit buletinele ca să fim legitimaţi în acţiunea noastră de a părăsi graniţele ţării, şi am dat din nou bice.
Prin vama am trecut ca fulgerul, nici căştile nu l-am dat jos, vameşul motivând că ne recunoaşte după ochi, aşa e, trebuie să mărturisim ca o calitate a motoriştilor este de a avea o privire în ochi aproape mistică.
Imediat ce am trecut graniţa, am intrat în Ruse, oraş care să spun drept nu te prea are cu ce să impresioneze, dar ca să îi chinui puţin pe cei a căror minţi sunt torturate de convulsii tricolore oraşul nu este urât şi oricum mai mare decât Giurgiu.
Ce am sesizat este faptul că lipsesc cu desăvârşire indicatoarelor cu caractere latine şi a oricăror facilităţi pentru orientarea turiştilor. Asta nu că ne-ar fi interesat pe noi în mod deosebit, trebuie trecut la capitolul “diverse”.
De la Ruse, am ţinut-o tot în galop către munţii ce-şi arătau coamele în depărtare.
Drumul neted şi virajat ne-a incanta simţurile. După fiecare curbă, motocicletele se înclinau tot mai mult şi roţile parcă se încadrau mai bine în ample arce de cerc virtuale.
Mobrele noastre şi-au primit tributul pentru turaţia înaltă şi au fost adăpate, dar şi nouă ne era foame, dar ne-am hotărât să hrănim cu priveliştea şi să ne punem foamea-n cui până ajungem la Veliko Tarnovo.

Veliko Tarnovo, pitorescul oraş medieval, situat în nordul Bulgariei, la numai 160 km de Bucureşti, un orăşel drăguţ cu o puternică şi foarte drăgălaşa amprenta istorică, aşezat pe 3 dealuri, cu case în pantă, străduţe înguste şi relativ întortocheate, într-un oarecare stil mediteranean.
Centrul oraşului se afla pe culmea unui deal, la capătul căruia tronează cetatea, de altfel Veliko a fost la un moment dat capitala Bulgariei (pe vremea celui de-al 2-lea Tarat).
Oraşul e poziţionat strategic, la înălţime, strada principală/turistică (Gurko Street) se afla pe o culme de deal, fiind suficient să te abaţi puţin pentru a ajunge la o belvedere a pădurilor şi platourilor stâncoase înconjurătoare.
UNI/AAAAAAAAAeg/HgfMCSp0_ew/s1600/DSCN2702.jpg">

În Veliko am făcut popas, s-a împlinit destinul şi s-a umplut intestinul. Se mănâncă bine şi ieftin.
Înafară de un intestin plin, la Veliko eu am mai avut o revelaţie. Dacă până atunci crezut că mi s-a atrofiat simţul uluirii, pe urma însă, fiind martora unei nebunii generale, mi-am găsit circumstanţe foarte, foarte atenuante.
Este impresionant de-a dreptul cum sunt capabili bărbaţii să caşte gura la toate moluştele cu fustiţe un pic porno. (Acest comentariu nu este unul feminist, mai mult decât atât, când aud ce fac femeile din dragoste şi gelozie, ce-arunca şi blesteamă şi împroaşcă patima lor, mă simt ca o păpuşă de porţelan pe care, dacă n-o apuca cineva întâmplător de picioare ca s-o tranteasca drept în capul unui adulterin, n-are parte de niciun eveniment trepidant.Eu personal...mă limitez doar la constatări).
Înţeleg bărbaţii, şi îi iau ca atare, în cataloagele mele bărbaţii figurează la capitolul vânători, care sunt incitaţi de vânătoare, de luptă, de pariul cu propria valoare testosteronica.

În fine, i-am plătit chelneriţei – cu fustiţa, adică cu pricina - festinul, aprox 60 lei şi bacşişul de rigoare şi ne-am suit pe mobre îndreptându-ne către punctul de belvedere a pădurilor şi a platourilor stâncoase înconjurătoare pentru a gasi un loc bun de campat.
Am luat-o spre pe culmea dealului unde tronează vestita cetate. După un drum cu rampele de 7-10% pe care le-am urcat chiar şi în treaptă cinci, am părăsit şoseaua şi am intrat pentru prima dată în călătoria asta pe drum forestier, dar nu parcă nu l-am simţit, mobra s-a comportat extraordinar şi-a muiat suspensia, rotile au sărit peste nişte gropi pe care le-am văzut mai târziu strângând din dinţi, dar mobra a făcut minuni şi eu le-am simţit ca nişte mici dâmburi.
După ce ne-am desfătat în modul caracteristic, egoist şi răsfăţat cu terenul plin de denivelări, am găsit loc perfect pentru campat.
Locul era minunat un triunghi al munţilor cu dealul şi cu valea, toată Bulgaria se închina mobrelor noastre.

Am pus corturile şi surpriză! Oaspeţi la orizont! Un bulgar cu ceafa lată care campanse şi el în apropiere de noi, s-a apropiat, şi într-o engleză perfectă, ne-a invitat să bem un ceai la el.
Am zis că mergem, dar înainte de a-i onora omului invitaţia la un pahar de ceai vorbit, am scos un izopren afară din cort, l-am aşezat într-un punct strategic pentru a desfăta privirea cu peisajul, şi am făcut poşta o sticlă de Zagorka, aşa ca să fim noi siguri că am prins un pic gustul Bulgariei în gură.
Dar vorba aia când eşti în minoritate, făcând nefăcând tot ţi-o furi, cred că nu am apucat să iau nu mai mult de două guri bere şi băieţii m-au cam acuzat de pofte de alcool ilicite. Tocmai atunci când venise şi momentul meu de răzbunare pentru toate dăţile în care m-am abţinut de la cei atât de râvniţi 50 de whisky, din cauza interlocutoarelor mele care beau leşinătură de-aia light, şi eu nu voiam să par că obişnuiesc să trag la măsea. Fiindcă – să fim serioşi – pentru cele care face beţii cu lichior din ăla dulce, o băutoare de snaps înainte de masă trebuie să pară un element - problemă pentru societate.
Eu am încercat în van să-i conving că sunt o consumatoare neproblematica,că mi-am injumătăţit de multe ori porţia de whisky din pahar, cu toate că aş fi băut direct din sticlă, după câte-o coliziune sentimentală frontală, dar m-am oprit, ca să nu-mi alterez structurile subcelulare hepatice şi, mai ales, reputaţia de femeie fină!!!
În fine, cu sau fără – trebuie să recunoaştem că mai mult fără aportul meu - sticla de Zagorka s-a terminat.
Şi am plecat la vecinul nostru Bulgar, trebuia să ne potolim şi noi setea fie şi cu un pahar cu ceai, dacă chiar nu mai aveam de ales.
Bulgarul, foarte primitor, şi-a manifestat bucuria că are “vecini” şi mai are cu cine schimba două vorbe.
Ne-a povestit istoria lui, cum a lucrat în Canada, remunerat saracul cu modestul salar de 5000 de euro, dar s-a întors în Bulgaria, pe principiul, sărac dar liber de angajament. Ajunsese omul la concluzia că banii pot cumpăra orice, mai puţin libertatea. Şi chiar avea dreptate, omul ăla avea dreptate, cu bani poţi cumpăra multe dar mai puţin libertatea.
Şi cât de liberi ne simţeam noi acolo, în acea pustietate, departe de malaxoarele umane care sunt marile oraşe.
Departe de toţi acei oameni care se fălesc cu carcase şi efecte derizorii, cu realizări trecătoare, care prin recomanda bârfe turtite, funcţii, cumpărături perisabile, bani alterabili. Oameni cu profituri mai mici sau mai mari, relaţii, chilipiruri.
Nu înţeleg cum îi mai rabdă pământul, mi se părea că geme planeta de semidocţi care considera că succesul se măsoară exclusiv în bani şi în troacele pe care şi le adună pe lângă casa, începând cu maşinile şi terminând cu trusa de greble de inox.
Văd în ei expresia plafonării şi-a regresului Terrei.
Valori topite de vremuri şi ghinioane... Esenţele nemuritoare au căzut într-o tragică dizgraţie.

Va continua!

Sâmbătă şi duminică au fost încă două zile de desfătare pe morbe. Au fost zile pline de kilometrii şi întâmplări demne de povestit.

Cafea si planuri de drum lung

2010-05-28T10:01:00.004+03:00

Dupa o noapte întreaga de vise împartasite, în culorile curcubeului, m-am trezit dimineata special pentru a lua micul dejun onorând toate regulile etichetei mele personale: cafeluta si ciocolata cu menta.Ma gândesc mai departe la un micul-dejun, cu brânzeturi, cereale si ciocolata, de neuitat si utopic de altfel poate pentru ca, în viata obisnuita, nu manânc niciodata dimineata.
Asta este un moment care îmi apartine doar mie, în care eu sunt cea mai fericita, cu planuri în rucsac pregatita spre plecare. Un timp al meu, întoarsa cu fata spre usa. Îmi spunea recent prieten, de fapt, anticiparea e cea care ne aduce bucurie. Ca nerabdarea premergatoare unui eveniment e cea care da semnalul de posibila fericire imediat urmatoare.
E acea scurta si intensa perioada dinaintea marilor marilor plecari în care îti poti contura în minte propriul itinerariu, locurile pe care trebuie sa le vizitezi, si limba pe care trebuie sa o vorbesti.
Nu m-am simtit niciodata mai straina si a nimanui decât în aceste malaxor uman care este Bucurestiul. De multe ori am simtit un impuls ascutit sa-mi fac bagajul si sa-mi iau un bilet pentru... oriunde. Cine stie poate e de vina dorul meu de îndepartare si de necunoscut.
Poate ca adevaratul “eu” nu îl gasesc în viata de zi cu zi, între lucrurile care ne vor sa ma conditioneze si sa îmi impuna limite. Poate trebuie sa ma îndepartez, macar o vreme, de tot ceea ce încearca sa ma tina-n chingi. Si, la final de drum, o sa ma simt redata noua însami.

Oftez a duiosie si a toleranta. Pe masa sunt doua cani de cafea, mari si pântecoase, dintre care una este neatinsa. Pe jos sunt bagaje putine, în mine sufletul doldora de vise.

În sfânta zi de vineri, deasupra unei cani de cafea aburinde pun tara la cale, si lumea la cale, si viata la drum lung si norocos. Doamne, ajuta.

Femeia inteligenta împunge, femeia doar frumoasa... apasa.

2010-05-28T00:44:00.002+03:00

Pentru unii barbati inteligenta unei femei e de-a dreptul afrodiziaca, iar daca mai este si frumusica, punct ochit, punct lovit!
Barbatii trec cu vedea multe... când femeia este frumoasa, numai inteligenta este de neiertat, chiar daca în prima instanta cica asta i-a fascinat si i-a atras.
În final, animalul rational, o sa constate ca femeia este prea desteapta pentru gustul lui si se vor întoarce bineînteles la splendidele si inofensivele intelectual cu care erau ei obisnuiti,
Da... cred ca este de-a dreptul misto pentru unii barbati nerenovati la capitolul mansarda sa aiva o femeie intelectuala care sa iasa în evidenta din colectia de tartacute, mai ales una care se descurca singura, n-are nevoie sa fie dusa cu masina, nici sa i se care plasele, si mai e si suficient de draguta încât sa para atenta la ineptiile tale auzite în cercurile de prieteni de doi lei), ajung la concluzia (atât de jenanta cât se poate la un bun-simt atrofiat peste masura) ca e cam... complicat.
Dar ei sunt... sunt atât de devotati pe cât le permite mansarda subreda.
Ma întreb mereu, cu o curiozitate neprefacuta, ce or discuta. Din ciclul azi n-am facut nimic sau azi am schimbat roata la masina, vecinul de sus ma enerveaza, e un târg de nush’ce - hai si noi. Tare de tot.
Majoritatea barbatilor inteligenti – hai sa mai vorbesc si despre cei eligibili - aleg sa se însoare într-un final apoteotic, în genere, cu femei simple - fara o înzestrare intelectuala deosebita alaturi de care vor duce o comoda existenta rutiniera, dar nu-i bai... au ei grija sa si-o condimenteze cu mici sexcapade nevinovate, asa cum îi sade bine unui barbat.
Vor prefera întotdeauna o nevestica docila, cumintica, potolita, cu preocupari terestre, si nu o partenera care sa-i provoace (si) intelectual.
Prima îi confera un reconfortant sentiment de stabilitate, ea fiind oricând la îndemâna.
În schimb cea de-a doua îi aduce o oarecare doza de neliniste - deci, emotii, si Zeul stie ca barbatii si emotiile nu fac casa buna fiindca atunci când ai orizonturi ceva mai largi, ai si ceva mai multe alternative, si când ai alternative, el s-ar putea sa nu (mai) fie printre ele la un moment dat.
Si ce barbat si-ar asuma acest risc? În general, verbul “a-si asuma” e unul foarte nepopular printre barbati, fie ca e vorba de asumarea de responsabilitati (alt cuvânt greu), riscuri, etc...

Or mai fi si exceptii... dar eu nu le-am întâlnit...

Acum sunt pregatita sa-i explic bunicii mele de ce nu intru în rândul lumii... la cât sunt eu de isteata nu ma mir de ce fug unii de mine cât îi tin masina spre o lume mai linistita si mai lipsita de idei. :)

As încerca orice o data, de doua ori daca îmi place, de trei ori ca sa fiu sigura.

2010-05-26T17:10:00.005+03:00

Sunt putin cu capul în nori, dar e placut aici, aerul rarefiat îti creaza o stare de beatitudine, prin hipoxie. Si da, ma simt tânara, puternica si mai sugubeata!
Dispretuiesc proportiile, masurile, coordonatele în care se învârt femeile lumii obisnuite. Refuz sa traiesc în lumea obisnuita ca o femeie obisnuita. Sa ma implic în relatii obisnuite. Vreau extaz. Nu ma voi conforma lumii. Ma conformez doar mie însami. Chiar daca altii au în viata alte norme, eu în fata normei nu ma închin!

Drumul inimii, drum fără prioritate

2010-05-26T13:42:00.004+03:00

Sufăr de orgoliul femeii fără obligaţiile traiului în doi, cu o linie a vieţii minuţios creionată, aşa încât cea a inimii să fie întotdeauna un drum fără prioritate. Nu trăiesc doar pentru a-mi satisface capriciile însă muncesc pentru asta. Iar tot ceea ce câştig transform în mici bilete spre o existenţă în alte părţi, experienţe noi, oameni noi, peisaje... şi sunt fericită... trei bătăi ale inimii în plus pe minut, aşa cum au calculat minţile reci ca se întâmpla când eşti fericit.
Drumul inimii, drum fără prioritate, chiar dacă uneori mi-e greu şi am zile, ca aceasta, în care mă prăbuşesc de dor, şi de dorinţă, şi de emoţie.

Dor de dragoste.
Dor de emoţie.
Dor de dorinţă.
Dor de dor.

Iar dorul mi se pogoară în suflet ca o sete şi mă obliga să mă gândesc la iubiri.
Mi-e dor de mari iubiri, în care şi sufletele s-au recunoscut şi trupurile s-au împlinit unul prin celălalt, pentru că numai iubirile mari vor fi argumente ale eternităţii.

Iubirile rare, de care nu avem parte decât o dată într-o viaţă de om.
Iubirile nesfârşite, cu trup şi cu suflet, cu lacrimi şi miracol.
Iubiri adevărate apocaliptice, complete, pline, rotunde.

Cred că iubirea mistuitoare, pasională, este un dar inimilor puternice, mari, care se pot hrăni din sine, se pot distruge pe sine şi se pot reînvia, redescoperindu-se şi reconstruindu-se din propriul jăratic.

Cred că fiecare dintre noi păstrează o odaie a sufletului, nemăturata de nisipul încălţărilor unei iubiri din trecut, neaerisită ca să nu se piardă izul de sudoare al unor atingeri pătimaşe.
Şi eu am tatuată în suflet iubirea mea, care m-a cuprins sălbatic ca un taifun, care m-a rostogolit doar prin câteva zile şi prea puţine nopţi, puţine dar totuşi atât de suficiente ca să realizez că acea iubire a fost singură iubire care m-a onorat. Am trait-o cu nebunie şi cu conştiinciozitade, cu nadejde şi cu deznadejde am dat totul şi n-am cerut nimic în schimb. A fost cea dintâi izbândă a sufletului şi a vieţii care m-a ridicat mai presus de sforţările mărunte, ridicole, de până atunci.
Povestea mea de dragoste nu are nici un final, nici e împlinită, nici neîmplinită nu este, nici nu sunt cu el, dar nici fără el nu sunt. N-are nici un final pentru n-am vrut să aivă nici un final, a existat şi poate mai exista încă.
Sunt mândră. Şi sunt tristă, pentru că ştiu că nimic nu va mai fi la fel.
Drumul inimii, drum fără prioritate, sunt o femeie, trează, lucidă, inacceptabil de trează şi cred ca nu o să mai trec niciodată prin asta pentru că acum ştiu că nu contează bărbaţii din viaţa mea ci viaţa din bărbatul meu.

Scriu. Încerc să-mi mumific gândurile.

2010-05-25T00:37:00.002+03:00

Acum câteva zile am simtit ca vine momentul în care aplauzele înceteaza, si m-am vazut pe mine îndreptându-ma spre becul rosu din capatul salii, becul rosu pe care scrie IESIREA. Dar n-am vrut sa pasesc înspre el, am realizat la timp ca spectacolul vietii este cel care conteaza cu adevarat, indiferent de replicile perfecte sau usor stâlcite, pe care le spui, pe care le auzi.
În seara asta sunt melancolica. Am sufletul fragil, am ochii umezi. Am în palma stânga dragostea adânc desenata. Am în inima mea închisa prietenia adoratilor mei. Am zâmbete delicat conturate. În seara asta am tot. Nu mai cer nimic. În seara asta ma am pe mine.
Sunt tot ceea sunt când ma uit în mine, înainte de a ma posta în fata oglinzii si înainte de a-mi întinde fardurile pe fata.
Sunt Maria cea flexibila, sociabila, binevoitoare, comunicativa, sunt Maria cea reticenta, bosumflata, ursuza, suspicioasa, selectiva, încruntata, nervoasa, înversunata, indiferenta, capricioasa, mai vine si Maria serioasa de nu o prinde pe deget nici cea mai acuta ceara din parafina, dar si Maria analist programator de caractere imortale, sexuale, enigmatice si cuminti, iar lista “personalitatilor” mele nu se termina aici.
Cum sunt eu? Cine sunt eu? Sunt o fata de 24 de ani în buletin, tot 24 în bucuria de a trai si vreo 28 în trairile si experienta pe care o am, în felul cum am înteles viata.
Sunt Maria, despoiata de orice ipocrizie, nu afisez o bucurii de fatada si nu dau retete de fericire. Nu sunt deloc siropoasa, sunt eu însasi, cu lumini si umbre. O femeie care-si traieste viata la cheremul gândurilor si emotiilor sale. O femeie în care albul si negrul s-au întâlnit si s-au contopit deseori.
De la mine pornesc doruri inexplicabile, vise nevisate ma rascolesc, iubiri neiubite ma bântuie, asteptari înghetate ma cheama. Nu ma opun dar nici nu alerg. Plâng si râd. E o problema de fire, de alegere, de constructie, de nebunie, de noroc, de nesansa.
Am avut în viata asta clipe de profunda, înaltatoare, fericire. Pentru fiecare lacrima, am primit raza unei încurajari.

Am cucerit Omul, picaturi din om în curg prin sânge, dar am platit pretul transfuziei.

2010-05-23T20:37:00.004+03:00

Când vad muntele ma podideste o fericire careia abia îi dac fata, poate pentru multi de neînteles. La munte traiesti impresii pe care nu le va uita niciodata, îti simti corpul ca niciodata pâna atunci, traiesti în direct privelistea zilei întiparita în peisaj. Esti martorul schimbarii luminii, jocul norilor, fosnetele naturii, metamorfoza culorilor. Existenta devine cu mult mai intensa, apa devine ambrozie când ti-e sete, aerul te hraneste, iar somnul e cu mult mai profund si mai odihnitor. E pur si simplu minunat.
Eu sunt de-o lacomie antologica când vine vorba de munte, pâna sâmbata nici un traseu nu mi se parea prea lung inabordabil. Asa ca sâmbata dimineata mânata de nesanatoasa fantezie a nerabdarilor, nabadailor si a exploziilor pasionale am pornit pe un traseu în muntii Bucegi: Jepii mici, Caraiman, Babele, Omul si apoi coborâre în Bran.
Principiul “daca altii pot, voi putea si eu” s-a luat din nou la trânta cu mine si de data aceasta aproape ca m-a doborât. În aceasta drumetie capriciile muntelui si ale vremii s-au intrecut în a-mi da lectii. Am învatat ca o drumetie pe munte nu presupune numai determinate ci si angajament, încredere, sacrificiu. Apoi experienta si echipamentul pot face diferenta între “a fi “si “a fi fost”. Ce nu as fi dat eu sa fi avut rabdare sa cunosc într-adevar muntele înainte de a vrea sa-l cuceresc. De cucerit... l-am cucerit, am ajuns la Omul, în acea noapte am urcat chiar de trei ori la Omul pentru ca pe rând traseele pe care am vrut sa coborâm s-au demonstrat a fi inabordabile.
Am cucerit Omul, picaturi din om în curg prin sânge, dar am platit pretul transfuziei.
La 2505 metri altitudine brusc s-a noapte, s-a facut ceata, s-a facut viscol, s-a facut ploaie ca pe urma sa se faca ninsoare si apoi chiciura iar eu eram în mijlocul lor, ceata a sters orice urma de culoare, ninsoarea parea sa nu se mai sfârseasca iar chiciura si viscolul îmi biciuia fata. Nu puteam sa vad la mai mult de câtiva centimetrii în fata mea, intuiam doar ca jurul meu erau munti înalti dar erau tacuti pentru ca si ei erau înzapeziti. Mai erau niste umbre pe care abia le desluseam acum îmi dau seama ca nu puteau fi decât stânci ce-si scoteau capul din zapada.
În noapte cerul era orbit de ceata, noaptea era ireala, aerul rece, viscol infernal si chiciura. Mintea îmi negocia cu trupul fiecare pas, îmi repetam mereu ca daca ma voi opri din mers zapada grea o sa-mi îngroape somnul iar ursoaica si puisorii ei erau pregatiti sa-si înfiga coltii în mine, o sa ma înfulece toata. Orbita de ceata, prin zapada paseam parca desculta. Nimic, doar eu si el, pasind alaturi, prin zapada, el îngrijorat, eu desculta. Nu puteam vedea, simteam doar ca merg desculta prin zapada. Nu vedeam nici stele, nici luna, nimic.
Îmi fredonam în minte obsesiv câteva versuri menite sa îmi distraga atentia de la frig, frica, surmenajul fizic datorat celor 12 ore de mers continuu, bocancii uzi si mâinile aproape degerate “. Am vazut adâncul. Acolo sus în munti. Am vazut si învingatorii. I-am vazut pe cei înfrânti. Am plutit cu norii. Deasupra de vulcan. Am fost cel mai bogat din lume. Când n-aveam nici un ban. Am întâlnit si moartea. Pe când eram baiat. Dar m-am îndragostit de viata. Aproape imediat. Reclame si deliruri. Si fete, poezii, Am fost si cersetor si rege. Chiar în aceeasi zi. Cât am râs, cât am plâns. Nu mai stiu, poate-i scris în vreo carte. Mâine sigur zorii ma vor lumina. Si-am sa plec mai departe. Am vazut bancherii. În limuzine lungi. Am vazut si autostrazi pe unde. În cer poti sa ajungi. Am vazut razboaie. Si rani fara sfârsit. Am vazut si-ndragostiti pe valuri. Si eu cât am iubit.”
Apoi brusc, am avut un monet de elan divin, m-am facut roaba visului, si mi-am promis ca fiecare pas pe care îl voi face înapoi înspre Babele ma va face cândva tembel de fericita! Merita sa lupt pentru ca am si eu drepturi, am si eu arme si, mai presus de orice, am motive... frumoase, nesfârsite, inteligente motive. Brusc toti muschii mi s-au încordat de abia îmi încapeau în pielea mea de zeita Jsi am ajuns la Babele.
Dupa drumetia asta, am realizat ca nimic nu e întâmplator. Vietile noastre curg dupa o logica mai presus de întelegerea noastra. În existenta noastra rasar si apar încercari si oameni care ne schimba destinul, aducând lumina, întuneric, dragoste sau tristete. Oricum ar fi, ei, ele au un rost. Noi ne alegem cu experiente care ne îmbogatesc, care ne fac mai puternici, fara de care vietile noastre se vor pravali superb în avalanse de sperante neîncepute. Si mai stiu ca eu sper si ca încerc sa ma dezbar de temerile si de neîncrederile cu care m-am pricopsit în trecut, chiar daca uneori mi-e greu si am zile, ca aceasta, în care ma prabusesc de oboseala, si de dorinta, si de emotie.
Sunt fericita ca am sansa sa merg si azi în vârful picioarelor în propria-mi viata si asa vreau sa ramân: delicata, sensibila, atenta cu omenii care-mi sunt dragi. Nu vreau sa iau viata de-a gata si nici eu nu vreau sa fiu luata ca si cum m-as cuveni cuiva. Suntem vietati speciale, vesele, triste, splendide.

Azi e duminica linistita, eu o sa ma rasfat cu întâlniri cu oameni dragi, pun tara la cale, si lumea la cale, si viata la drum lung si norocos. Doamne, ajuta.
Va doresc si voua o duminica fara umbre, cu revelatii frumoase, fara spectrul zilei de luni amenintând cum are obiceiul, cu optimism si vesti bune!

Nu dau sfaturi...!!!

2010-05-21T12:39:00.002+03:00

Una spunea...
Kali, te-am citit si te citesc in continuare, ai multa vorbe intelepte,ai o sensibilitate si curaj rar.Tu poti sa imi dai un sfat, EL mi-a promis luna, cerul si stelele si acum vrea sa ne despartim,dupa atatia ani zice ca nu ma mai iubeste, ca pleaca. Cum sa-l fac sa ramana?Cum sa-l las sa plece? Ce sa fac ?Tu ce ai face in caul meu,ti-ai lasa barbatul pe care il iubesti mai presus decat tot sa plece?Simt ca mor daca el pleaca!

21 mai 2010, 12:15

Eu nu sunt, scumpa mea, nici pe departe asa cum tu, cu generozitatea, ma vezi si ma crezi.
As putea bate câmpii si muntii despre muste miere si bondari dar sfatul pe care ti-l pot da va fi ridicol de subtire, când e vorba de relatii, chiar nu stiu la ce sa îndemn si sincer nici nu vreau sa mai îndemn pe nimeni la nimic, fiecare îsi traieste vita si relatiile în contul propriu...
M-am pierdut si eu de atâtea ori printre batistute smotocite, cu ochi rosii, înlacrimati si luciosi... si nu pot da reteta unui prototip dezirabil al deciziilor fara de cusur.
Eu am dezvoltat în mine modesta pretentie sa fiu lasata în pace de catre cei care nu stiu ce vor si nu pot conta nici pe ei însisi, cei care nu pot sa vada mai departe de granita propriului delir.
Cu timpul am devenit, probabil, mai necioplita spiritual sau sufar de vreo miopie conjuncturala, dar mi-e foarte greu sa vad “aura divina” a unor oameni carora nu le pasa nici de aura mea telurica.
Între a ma lasa dopata cu vorbe ametitor de frumoase si persuasiuni fatale si a fi scutita de aceste efuziuni instabile, aleg tacerea din simplul motiv ca e mai putin letala pentru inima.
Asta pentru ca am realizat la timp ca nu colesterolul (slaninuta cu ceapa rosie care as ingurgita -o zilnic) o sa na omoare, pâna la urma, ci lasitatea unor oameni în care am crezut orbeste – fie ei prieteni, colegi, rude, iubiti.
Îti înteleg disperarea, crede-ma, stiu cum e când ai senzatia ca nici nu mori, nici nu traiesti, dar peste o vreme ai sa fii uimita de cum se scurg toate în cotloanele uitarii.
E cumplit, stiu, într-un moment ca asta ai senzatia ca nimic nu te va vindeca vreodata.
Si totusi, când nu te mai astepti, timpul si întelepciunea ta îsi vor face efectul. Fiindca vei întâlni alti oameni si, fie si prin contrast cu ei, cel ce te-a facut sa plângi îti va parea o maladie de care ai scapat. Si ai sa constati cam ce sentiment are un om când se ridica de pe patul suferintei. Stiu ca suna trivial dar: o sa fie bine, nu e o formula automata, eu chiar cred asta, fiindca am parcurs câteva socuri si suferinte sufletesti de proportii. Si uite-ma.
Daca ai sti de câte ori am crezut ca voi muri stupid si desuet, medieval de complicat de fapt, rapusa de suferintele din dragoste... Dar inima s-a luptat si s-a încapatânat sa-si vada de ritm si de visuri. Si de fiecare data – când m-am asteptat mai putin – a stralucit ceva, undeva.
E drept, nu-ti ascund, multe straluciri s-au dovedit a fi imitatii triste, staniol facut ferfenita de prima ploaie.
Dar tot m-am ales cu ceva, am învatat ca niciodata usile nu se închid definitiv.

Insomnii distinse si bauturi distilate

2010-05-19T12:15:00.007+03:00

Ar fi minunat si reconfortant psihic sa ne putem trai viata, macar din când în când, exprimându-ne emotiile liber, neconditionati si neconstrânsi de imagine, de impresii, de parerea altora despre noi, de judecatile si interpretarile lor, urmate de sfaturi si încurajari necerute, sufocante, constrictoare.
Dar cu siguranta daca ne-am exprima oricând si fata de oricine tot ce ne trece prin capsor, am cadea în derizoriu în felurite alte feluri... adevarul este ca vrem nu vrem suntem actori, caci viata nu e simpla, e misterios de încâlcita, de tragic-comica, de imprevizibila si lipsita de retete universale, si fiecare cautam propriul echilibru si învatam arta compromisului pe propria piele.
Personal...marturisesc ca nici sfintenia nici cinismul nu ma atrag. Viata nu este nici pustiu, nici bordel. Altfel nu îmi explic de ce ar mai exista soare pe cer, daca el ar lumina numai sfintii si escrocii. Constat la modul cel mai realist cu putinta ca nimeni nu ar fi dispus sa-si sacrifice propria viata pentru a o transforma într-un manual de atitudine ireprosabila.
Din ciclul: “a cadea în derizoriu în felurite” cel mai la îndemâna subiecte îmi sunt insomniile si bauturile.
Insomnii dictate de circumstante.În cazul meu, profesia mea pagubos de umanista îmi ofera, ca modesta compensatie, privilegiul de a traversa nopti albe (pahare cu pline cu dialoguri, carti, muzica, blog...).
Partea proasta a partii bune a noptilor albe, este dimineata, când, primele raze ale soarelui îmi zgârie ochii în si îmi activeaza circumvolutiunile uneori chiar inevitabil.
Admit ca suna a bioritm de cabaret, dar sunt inofensiva desi ar trebui sa marturisesc ca o camasa de forta ramâne un accesoriu strict fantezist al erotismului emancipat.:)
Cât despre alcool, licoare destul de recent descoperita, marturisesc ca oricine a vrut sa ma îmbete, în scopuri subversive si invazive, nu mai retin – cert este ca manevra a esuat. Singura care a facut performanta în sensul asta, sunt, bineînteles, eu însami.
Acum pot sa zic ca vazut clar dozajul si nu mai risc sa regret migrenos a doua zi, cu castraveciori în otet dinaintea ochilor mei care nu mai izbutesc sa focalizeze.:)

Imaginatiei mele nu îi place sa se plictiseasca !
În spatiul virtual cuvintele nu au greutate, salutari imponderabile tuturor!

Pofta buna!

2010-05-17T18:51:00.003+03:00

Azi nu am gatit, de fapt nu am mai gatit de mult, nu miros a vanilie sau a cozonaci, nici a fripturi, nici aroma de ierburi la cuptor nu port.
Pe platouri tai cu gratie întâmplari, din cele gustoase, picante.
Iar la desert, ma rasfat cu întâlniri cu oameni dragi.
Caci foamea mea nu e de bucate, ori de dulciuri, e foame de gânduri, de simtiri, de fericiri...
Mâncare nu se mai gaseste în bucatarii, bucatele se gasesc la munte sau la mare, în librarii, între carti, printre spectatori, la piese superbe de teatru, pe alei pietruite, pe drumuri de verdeata, printre fântâni...
Mi-e foame...

Ploaia care a venit...

2010-05-17T03:10:00.008+03:00

Pe cea mai alba dintre vaile muntilor Bucegi, ne-a plouat. Dar ploaia nu ne-a alungat, erau niste nori batrâni, din care au mai curs cândva ploi reci si calde, au mai coborât ninsori si fulgere, au mai tunat cu zgomot puternic sau uneori în soapta, dar nu ne-au impresionat.
Nici avalansa de bolovani nu ne-a înspaimântat, într-o zi si o noapte am reusit sa peticim Valea Alba cu ceva culori vii si ne-am întors sa sorbim lumina noua pentru un nou drum.
Mereu cu bagaje putine si cu sufletul doldora de vise.

Dupa asemenea weekend merg sa ma agat, cu trei degete, de creanga mea cu flori mirosind dulce a lene si somn.
Raza – silueta frumoasa, lexicul – expandat, ideile – îmbobocite.

Am devenit superstitioasa, cred în mine!

2010-05-14T13:09:00.005+03:00

Telefonul si imbox-ul meu sunt doldora de “ce dracu faci de nu raspunzi, ti-e bine?”. Mi-e bine, nu suparata pe nimeni, doar pe hazardul pe care încerc sa-l descifrez de o buna bucata de vreme, dar e cam greu... algebra si logica din mine nu sunt destul de virile...
Si recunosc, de când ma cearta lumea si ma someaza sa încetez cu ezitarile, am terminat cu smiorcaiala.
Mi-e bine, m-am mai acomodat noului meu domiciliu (locul unde dorm si folosesc aragazul doar pentru a-mi face cafeaua dimineata), la început eram cam anxioasa, nu stiam de capul meu, am si lasat în urma amintiri pretioase si mi-a fost greu. Si înca îmi e, sufleteste... Dar ma simt însa un pic mai confortabil acum.
Si vine din nou weekend-ul... sunt pe picior de plecare, am un munte de cucerit. Ma înarmez cu bagaje putine si cu sufletul doldora de vise, si o iau la drum... drum suitor, înalt.
Mi-e asa de dor munte, de mare, de padure si iubire pentru ca am învatat cum sa ma ascund de relele lumii... apropiind si anulând distanta dintre prapastie si mal.
Mi-e atât de bine la munte, de ozon din plin, acolo pot sa îmi flutur buclele printre vai si sa umblu prin câmpii descheiata la nasturi si la suflet, e fermecator si unanim acceptabil:)
Acum sincer, relieful e un pretext, sunt fericita si într-un câmp cu maci, si când fac febra musculara pe trasee ale caror indicatoare le-am ratacit, dar si când stau pe vreun tarm si-mi ajung valuri verzi-albastrii mai sus de gamba..

O sa merg pe unde ma duc drumurile, si o sa întorc istovita, dar linistita.

Se anunta cod galben...sunt superstitioasa, cred în mine si nu ma întorc din drum, deja cu sufletul sunt undeva sus... în Bucegi!

Ziua de marţi cu ceasurile ceasuri rele, amintita azi, 13.05.2010

2010-05-13T14:42:00.004+03:00

Săptămâna asta am fugit de ziua de marţi, cutremurata fiind de îndărătnicia iubirii de-a căuta să transforme imposibilul în ceva desăvârşit. Într-o zi de marţi am tăcut de dragoste şi disperare. Marţi nu am mai ştiut să vorbesc.
Azi, încerc prin exerciţiul miraculos al exorcizării tristeţii să găsesc formula magică a zeiţelor, care puteau să şteargă din calendar bucăţi de timp.
Dacă mi-aş aminti, dintr-o ridicare de sprânceană aş anihila ziua marţi cu toată încărcătura sufletească pe care mi-o pricinuieşte amintirea ei.
Cum aş putea şterge ziua de marţi din toate calendarele?
Cum să-mi extirp din gând egoismul, greşelile, aşteptările, şi nemiloasele refuzuri pe care le-am primit şi pe care le-am rostit pe drept - sau pe nedrept într-o zi de marţi?
Am spus “pleacă” chiar dacă iubeam, dar iubirea chinuită şi neintreaga, chiar dacă reală şi profundă. Numai că uneori iubirea nu e de ajuns.
Am spus “pleacă”, deşi voiam să spun “rămâi, “rămâi, dar rămâi de tot... vreau timpul vieţii tale, îl vreau, dar tot”, iar el voia să rămâna doar preţ de o oră, o zi, şi-atunci l-am rugat să plece... sau am plecat eu, sau m-am ascuns, sau am fugit... sau nu am mai zis nimic... am tăcut de dragoste şi disperare, marţi nu am mai ştiut să vorbesc.
Uneori nu spunem ce gândim, uneori nu gândim ce spunem.
Sfâşiată de o deznădejde şi de neputinţa de a-mi lua înapoi tăcerea proastă şi laşitatea care răniseră un om, m-am ascuns într-un colţ, ghemuită lângă perete, am plâns.
Am plâns vina de-a fi cerut prea puţin, pentru păcatul de-a fi iubit prea mult.
Mi-am plâns neputinţa de a fi înţeles la timp unde se termină visul şi începe viaţa.
Ce păcat că uneori nu ne putem plia pe iubirile noastre atât cât să ne putem salva de suferinţă.
Îmi târăsc încă vinovăţiile unei zi de marţi pe drumuri care nu duc nicicând la împlinire. Ziua de marţi s-a dezbărat de mine, o să rămân în minte cu restul zilelor care mi-au mângâiat sufletul fără să poarte în ele miez de adevăr, zile care în care am visat vieţi şi morţi, în care mi-am făcut speranţe care nu s-au născut vreodată.
Cunoscând deja pericolele unei zi de marţi, îmi promit de acum că o să mă apăr de lumea asta cumplită, de dragostea fără noroc, de neîncredere, de minciună, de teamă.
Toate zilele îmi sunt date ca să devin mai puternică, mai înţeleaptă pentru viaţa mea, sau mai sensibilă, mai fragilă, mai deschisă spre înţelesuri.

Am să pot mereu în gând o zi de miercuri şi mă gândesc la ziua de mâine care, poate, va veni cu mai multă lumină, mai multă dragoste, mai mult noroc.

Sâmbata, pe motociclete

2010-05-09T18:48:00.007+03:00

Weekend-ul asta a fost foarte plin în evenimente animate de o flora si fauna plimbareata.
Motociclete... Simt o lacomie antologica, atunci când vine vorba de motociclete. Vreau sa fac zeci, sute, mii de kilometrii calare pe motocicleta. E un viciu senzual, o dependenta pe care nu mi-e groaza s-o dezvalui.
Fericirea mea este sa fiu în afara celor patru pereti, sa umblu, sa cunosc, sa ma amestec cu lucrurile... asa ca o sa ma las calauzita de-o stea ratacitoare.
În definitiv, adevarata "masura" a vietii unui om nu se poate obtine decât prin "lipsa de masura", dorind "fara masura", îndraznind "fara masura", iubind "fara masura".
Acestea fiind spuse, astept s-o iau din nou din loc cu bagaje putine si cu sufletul doldora de vise.

Fotografii din Delta

2010-05-04T02:09:00.015+03:00

Când revad aceste fotografii, sângele care pulseaza în mine apartine parca unor fiinte care abia urmeaza sa se nasca.
Când le revad îmi vine sa ma ridic, sa îmi strâng bagajele, sa îmi împachetez cortul si sa ma îndrept spre portul lasat barcuta sa ma astepte. Acolo ma voi îmbarca din nou si curând voi fi din nou în mijlocul Deltei.
Câta vreme nu suport blazarea si îmi recunosc setea de certitudini în Delta ma voi întoarce!

Picaturi de Delta imi curg linstite prin vene.

2010-05-03T01:26:00.007+03:00

Sunt locuri pe care daca le vezi, printr-un fel de magie se lipesc de suflet, nu te mai lasa sa fii omul de pâna atunci.
Nu stiu daca o sa pot descrie cu fidelitate ceea ce am simtit, felul cum am simtit Delta. Nu, Delta Dunarii, ci Delta mea! Printre bulevardele ei de apa pavate cu nuferi am visat frumos, am uitat de mine, de lume si de stare.
Mi-am reamintit ce înseamna emotia anticiparii, intensitatea si unicitatea momentului, forta evocarii si claritatea gândului. Si mi-am dat seama ca nu mai am ai nevoie de nimic altceva. Chiar poti... sa nu te gândesti la nimic. Doar sa te simti. Delta mi-a reamintit subtil ca sunt femeie.

Delta mi-a ramas în sânge, la fel ca marile iubiri.

Ce visez eu oare?

2010-04-29T18:01:00.004+03:00

Pe când unele dintre suratele mele care au împlint un sfert de veac se viseaza în rochii albe, eu anunt dragi oaspeti si meseni ca mireasa din viata mea s-a furat, felicitarile, masa si compromisul nu o sa mai aiva loc prea curând din lipsa de perspectiva.
Dar visez totusi la o dragoste apocaliptica, completa care sa ma rostogoleasca salbatic prin zile si nopti. Visez alb,
Visez o iarna si-o iubire la munte. Înca am curajul si agilitatea sa ma tavalesc prin zapada pâna ametesc de atâta dragoste. Vreau sa urc munti, sa merg în calatorii prin tinuturi ascunse, pe culmi în care doar ecoul nostru unit sa se auda, doar noi doi si cerul.
Dar mai nou printre dorintele mele, soptite la ceas de seara înspre o forta asa-zis superioara înafara de visele albe de neprotejat-romanica s-au strecurat alte vise... Ce-i drept aceste vise nu se masoara în sentimente ci în kilometrii la ora, în demaraje precipitate suportate cu capul plecat. Marturisesc... visez motociclete. Momentul demarajului e favoritul meu, cu toata eliberarea pe care mi-o induce viteza. Ca si când toata lumea pe care o stiam, toate apasarile, toate framântarile mai mult sau mai putin justificate ramân în urma.
Exista si o placere psihologica în acest demaraj, pentru ca repeziciunea cu care merge motocicleta este simbolul exemplar al transformarii. Etalarea puterii ma inspira sa îmi imaginez schimbari asemanatoare, decisive în viata mea.
Ma îndoiesc însa ca viata mea ar putea fi vreodata o continua calatorie de vacanta pe alte meleaguri desi pentru unii, putini si norocosi, poate chiar este.
Si atunci, mi-am propus ca tot ceea ce câstig transform în mici bilete spre o existenta imaginara în alta parte. Macar pentru câteva zile.
Si, fara exceptie, când am mers calare pe motocicleta mi-am simtit inima batând tare, tare, asa încât sa-i pot numara tresaririle nebunesti în tâmple. Trei batai în plus pe minut, asa cum au calculat mintile reci ca se întâmpla când esti fericit.

Motoare râd în soare argintii... Motoare
Suie agale pe albastrele carari Motoare... suie în zari... neîncetat

Delta Dorintelor mele!

2010-04-29T00:49:00.008+03:00

Ma încapatânez sa ma port ca si cum asi fi, totusi, ancorata în lume desi ma simt de parca as fi departe de orice punct fix în spatiu.
Între visele care vuiesc în mintea mea si faptele banale cu care ma învârt zi de zi e o cale mult prea lunga. Prea multe griji, gânduri, putine idei, realizari rare si muncite.
Astept în continuare sa mi se întâmple lucruri iesite din comun. Nu ma mai tem de nou, am un ascutit simt al ridicolului si nu repet prostiile, în viata asta, mai ales când exista atâtea serii de tâmpenii noi, netestate de mine înca :).
Mi s-a facut asa un dor de verde si albastru, cald si frig... cred ca ma îndeamna un dor de duca, departe de tot ce ma apasa în lumea asta de jos, departe de lupta pentru a supravietui si de nevoia de a demonstra. Mi-e teribil de dor de Delta, de cararile apa ale Dunarii. Mi s-a facut asa un dor de verde si albastru, cald si frig...
Sper ca Dunarea sa îmi aduca limpeziri de suflet si de planuri. Trebuie sa plec sa opresc deriva aceasta continua. Am fost atât de mult timp o barcuta pierduta pe Dunare si m-am complacut în îndoielile mele fluviale ar fi cazul sa ma opresc. Vreau îmi gasesc limanul, cel mai dorit dintre limanuri.

Revenire, noua femeie a renasterii postmoderiste

2009-07-28T14:40:00.005+03:00

Fascinatia este unghiul mort al limbajului

Isi contureza buzele si ochii, isi dezmieda trupul cu cele mai alese miresme, se impresoara cu cele mai pretentioase dintre matasuri….e doar femeie.

Incepe sa inegreasca o pagina insiruind cuvinte….e femeie si o face cu stil.

Stilul ii atinge buzele. Isi sprijina usor penita cu varful de mijlocul buzei. Dupa ce si-a sprijinit de penita de mijlocul buzei, s-a oprit sa se gandeasca inainte de a incepe sa scrie ca:

Omul…fie ca isi inchide ochii si viseaza in noapte, fie ca si deschide si observa lucrurile reale in lumina pe care o revarsa soarele, fie ca privirea lui se abate si rataceste, fie ca isi plimba ochii pe carte pe care o tine in mana, ori asezat pe intuneric , urmareste umbre pe pereti, fie ca se lasa absorbit de contemparea unei picturi, omul este o privire dornica care scruteaza o imagine dincolo de ce vede…

Si vede femeia cum ncearca sa iasa din multime, cum se incordeaza sa rupa randurile, sa sfasie chingile, sa incalce obiceiurile, sa fie altceva, mai mult, mai altfel decat celelalte.

Simfonie de primăvară

2009-03-01T22:52:00.008+02:00

În zilele grave de sfârşit de iarnă natura, în aşteptare, încremeneşte. Este un repaos intermediar, o adiere de început a vieţii, în care orele au o măreţie solemnă. Tăcerea, suprema delăsare ne pregăteşte pentru deşteptarea ce va urma.
Nimic nu apare încă, totul e amuţit în spaţiu: cântecele cerului, vârfurile cele mai înalte ale arborilor, nu lasă presimţită nimic din duioşia lor . Soarele, aprig, îşi revarsă strălucirea fără să încălzeazcă, cade pe ramurile subţiratice cu o dogoare care le arde. Pământul tace şi nici o notă nu trădează sinfonia ce va începe de mâine: primăvară.
Primăvara, simfonia supremă, aspiraţie spre ceruri albastre, este semnul vieţii noastre viitoare. În discretele sale elanuri sunt promisiunile unei lumi nevăzute.
Nu există nici măcar o adiere, o briză, un murmur al apelor, nici cea mai simplă dintre vocile sale fermecătoare care să nu trezească în suflet armonii de neânţeles. Tot ceea ce poartă semnul primăverii înduioşează şi încântă.
Primăvară, haide dar, şi lasă-ne să ne odihnim ochii peste natura prietenă şi însufleţită care asigură soartei noastre dragoste pentru tot ceea ce porneşte din inimă, pleacă-te fără încetare către ceea ce ne face să credem, du-ne către ţelurile noaste.

Rogvaivul alegerilor

2009-02-26T01:26:00.004+02:00

În viaţă nu ni se cere numai să dorim ci şi să alegem. Aflat la o răscruce trebuie musai să te hotărăşti să apuci un drum ori altul sau dacă nu iţi convine nici unul nici altul poţi să începi să bătătoreşti o cărare care nu este nici albă nici neagră dar este de un gri superb. Alegerile omului nu pot fi numai albe sau negre, prin simplul fapt că ochii oamenilor disting cam 150 de nuanţe de culori. Câte culori, atâtea moduri de abordare, câte culori atâtea variante de alegeri posibile.
Cum ştim deja, nimeni până în ziua de azi nu a putut să spună în mod categoric ce e bine şi ce e rău, nu putem clasifica nici alegerile în alegeri bune sau alegeri proaste. Există atâtea determinante în alegerea pe care le facem încât în ceea ce priveşte atitudinea noastră în faţa vieţii nu mai există alegeri bune înscrise în adevărul absolut şi alegeri eronate, ci doar alegeri pur şi simplu făcute prin reacţia fiinţei noastre.
Se zice că : ”Superioritatea adevărului asupra erorii e că ştie despre sine şi despre eroare, în timp ce eroarea nu ştie decât despre sine”. E drept, când cunoşti ceva ca adevărat ştii şi ce e falsul. Dar asta se întâmplă doar în materie de cunoaştere, în materie de viaţă se întâmplă exact invers, adevărul respinge principiul verificării critice al gândirii creatoare, este închis, în timp ce experienţa erorii închide în ea o bogăţie proprie. Un om care greşeşte în alegerile lui, nu face alegerea care se impune ci cea pe care o socoteşte el că ar fi conformă lui ştie care sunt cele două feţe ale vieţii. Cel care are mereu dreptate în alegerile făcute cunoaşte doar una.
Vorba aia de ce ar mai avea nevoie de altă variantă dacă cea aleasă este cea bună?
Dar nu e tocmai cea bună, prin simplul motiv că lipseşte alta, că îşi închipuie că poate lipsi de alta.
Dacă ai de ales între două bluze una albă şi una neagră, nu poţi spune că cea albă îţi vine cel mai bine, că albul este culoarea menită pentru tine din moment ce nu ai încercat şi bluza neagră. Nici măcar când ai încercat bluza neagră nu poţi spune că albul îţi vine cel mai bine fiincă nu ai încercat-o pe cea roşie, maro, gri sau etc.
Chiar dacă alegerile ne costă, nu de puţine ori prea mult, pentru a găsi varianta conformă cu noi trebuie să încercăm toate nuanţele posibile.
Iar dacă ni se va imputa faptul că alegem mult şi culegem prost, nu trebuie să ne mâhnim chiar dacă recolta nu a fost cea scontată, chiar dacă nu a meritat sudoarea frunţii nostre, măcar am câştigat experienţă în a însămânţa.
Personal, nu mai năzuiesc la premiul întâi pentru alegeri ireproşabile de mult, ceea ce îmi doresc este să epuizez domeniul posibilului, că de bine de rău, lumea asta are destui premianţi.
În momentul în care facem o alegere ne exprimăm o dorinţă, cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea omenească este suprimarea dorinţei din varii motive: ca nu e o alegere bună din cauză că nu e conformă cu nu stiu căror norme, canoane etc.
Dar de ce să pui frâne vieţii? Când ai de făcut o alegere, la ce bun să te gândeşti dacă acea alegere e conformă cu nu ştiu câte norme şi canoane, acea alegere e conformă cu tine, pentru tine e optimă şi asta trebuie să fie de ajuns.
Cu ce drept mai poţi vorbi de viaţă după ce ai nimicit-o în tine?
Şi să fim serioşi, cine şi-ar sacrifica propria viaţă pentru a o transforma într-un manual care se ocupă de metodele de educaţie şi de instruire a oamenilor?!
Dacă eu, dintre alb şi negru aleg rogvaiv şi dintre fizică şi chimie aleg metafizica şi alchimia, nimeni nu are dreptul să-mi impună nimic, fiecare îşi trăieşte viaţa în contul său!

Dragobetele şi dragostele noastre

2009-02-24T02:54:00.006+02:00

Fiu al Babei Dochia, 'Dragobetele' ne îndeamă an de an în data de 24 februarie, să ne sărbătorim iubirile. Iubiri de-o viaţă, iubire pentru o viaţă, iubiri adevărate, iubiri neâmpărtăşite, iubiri dezinteresate, iubiri platonice, mici înghesuieli, tutoror acestor iubiri şi protagoniştiilor lor le este închinată o zi, căpătată moştenire de la daci, pentru se ferici într-o sărbătoare dedicată iubirii. Ferice de cei ce în acestă zi de sărbătoare le pot dărui bucurie celor ce le sunt apropiaţi, ferice de cei ce au cui împărtăşi cuvinte alese precum:”Fiinţă aleasă, fericită şi fermecătoare, apropierea ta mi-e scumpă, de nedescris, mă face mai bună, nespus de înţelegătoare şi duioasă”, ferice de cei care pot spune simplu “te iubesc”, “mi-e dor de tine “sau orice altă formulare, orice alt cuvânt din vasta sferă semantică a iubirii. Se spune că adevărul este relativ, dar uite că am găsit un adevăr incontestabil: TOŢI IUBIM e drept că unii iubesc mai mult, alţii mai puţin, unii recunosc, alţii nu, ceea ce este categoric şi incontestabil este că toţi iubim pe cineva în această viaţă. Iar acei ce dispreţuiesc iubirea, îi contestă existenţa şi încearcă să îi demonteze natura divină găsindu-i tot felul de explicaţii de natură chimico-organică sunt nişte amărâti care au iubit şi poate mai iubesc încă prea mult. Căci nimeni nu contestă mai mult iubirea decât cineva care a dorit-o cândva excesiv. Şi de când e lumea se ştie că suprema negaţie nu face decât să mascheze suprema afirmaţie. Bieţi amărâţi ai sorţii sunt cei care susţin că nu au nevoie de iubire, că nu au nevoie de nimic atâta timp cât se au pe ei înşisi. Câtă amărăciune trebuie să se fi adunat în asemenea suflete. Poate că ei au pierdut o dată iubirea, nu au putut să o aducă înapoi, aşa că ei nu mai doresc nimic, neputând vindeca o rană. ei au făcut-o mortală. Vai de ei, şi când zic asta mă gândesc la acea formulare condiţională a Sfântului Pavel “Dacă nu am dragoste, nimic nu am”. Aceasta formulare se pare că este prima dintre toate cunoştinţele şi chintesenţa dumnezeirii însăşi. Până la sfinţi, oameni suntem, avem nevoie de cineva care să ne iubească şi pe care să iubim. Avem nevoie să ne mărturisim cuiva. Poate marea noastră problemă nu este să fim fericiţi ci să fim mai puţin singuri. Ne este frică de iubire fiincă adeseori ea sfârşeşte prin a ne lăsa singuri, iar noi iubim pentru că vrem să păstrăm. Ne trebuie curaj să socotim că totul trebuie să fie posibil, că viaţa merită trăită şi că existând pericole trebuie să încercăm să le iubim. Mereu vor exista în vieţile tuturor mâini care să care să coboare dragostea din înălţimile cereşti, şi apoi să facă cu ea singurul lucru la care se pricep: să o lase fără speranţă. Mai mult decât atât când o să cădeţi jos, acele mâini vă vor şi aplauda. Dar nu trebuie să uităm că viaţa îşi bate joc mereu de ipocriziile retorice. Faptul că eşti jos nu te face nedemn, a vorbi despre demnitatea omului înseamnă a-i recunoaşte curajul şi dreptul de a înfrunta imposibilul. Este o adevărărată calitate să vezi cerul pârjolit şi să speri.
Iubirea atrage fiinţele umane unele spre celelalte, ea este înăscută în fiinţa umană, ea încearcă să restabilească natura, ea încearcă să unească două fiinţe distincte pentru a face una singură, ca să remedieze natura lor lipsită de perfecţiune. Ea este cea care ne plimbă prin ceruri hrănindu-ne cu ambrozie, dar tot ea este cea care ne coboară şi ne hrăneşte cu toate gunoaiele pământului …Căci dacă întrebi ce e amorul, Eminescu îti va răspune dincolo de mormânt:
“Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere”

Când e vorba de dragoste....sunt unele porniri ale inimii care vin şi trec. Şi lasă urme adânci. Timpul le mai estompează transformându-le în propria noastră creştere, un spor al vieţii o înflorire supremă în care sensibilitatea, ieri aridă şi uscată, se reânsufleţeşte, îşi recapătă rezonanţa de altă dată. Germinaţie sfântă care ne-ar putea face să credem că nimic din ale inimii nu are sfârşit. Să fie adevărat? Singura certitudine pe care o vom putea avea vreo dată este că voinţa nu are nici o putere asupra sentimentelor. Inima are raţiunile ei, îi aparţin, le urmează şi deliberează după legi secrete nesfârşit de misterioase, în aşa fel încât atunci când întâlneşti o fiinţă, iubirea pune stăpânire pe tine, o adevărată dominare, o acaparare, o slăbiciune obscură în care nu mai discerni prea bine ce înseamnă conduită şi în care noţiunea de bine şi rău nu există sau nu mai este necesară pentru că ceea ce vine din inimă în acel moment divin este o părticică din eternitate. Se poate ca la o apropiere -datorită întâmplării sau necunoscutului- cine ştie, spontan, puternic, prin surprindere, să te simţi legat. Imperceptibil în prima clipă, fără să-ţi dai seama încă, eşti condus ascultător, în bucuria subtilă de a te supune.
Prima zi indică preferinţa, a doua zi, un schimb de priviri, o prezenţă din nou resimţită, un glas care dă tuturor corzilor sensibilităţii o nouă rezonanţă, totul va fi spus, dezvăluit cu toată claritatea.
Şi nevoia de a te face cunoscută, de a spune totul, de a-ţi deschide inima, de a te abandona, de a-i spune tot ce el nu ştie, ca după o îndelungă despărţire în care două fiinţe ce nu fac decât una se cade să ştie ce i s-a întâmplat celuilalt, emoţiile durerii sau ale bucuriei.
Şi iată simţim aşa simţim, aşa ne îndrăgostim, dacă suntem norocoşi şi iubirea se îndură de noi aceste emoţii ne vor ferici pentru totdeauna, iar dacă se va întâmpla ca iubirea să îşi ceara prematur tributul nu ne mai rămâne pentru a cunoaşte mai adânc măreţia misterului care ne conduce, decât noaptea incertitudinii care ne contopeşte, ne anihilează, ne tulbură, decât durerea infinită a unei despărţiri. Nu ne mai rămâne decât să simţim vidul imens pe care l-ar lăsa absenţa celuilalt.
Despărţirea poate să pervertească omul sau îl face să sufere amarnic. Fără efort permanent pentru a-şi salva viaţa, fără avântul liber care i-l dădea iubirea, omul va cădea negreşit în înşelăciune, în minciună şi mai mult încă în dispreţuirea oricărei valori şi va nega dragostea sau o va căuta continuu în îmbrăţişări fară noimă sau în sărutări fără rost.
Abia după suferinţa unei despărţiri aflăm natura dublă a iubirii: norocul cel mai mare şi nenorocirea cea mai mare.
Cel care suferă trăieşte, iubeşte şi speră, omul cel mai măreţ este cel care încearcă mai încăpătânat imposibilul.
Cert este că omul nu este făcut să fie singur.
Iubirea este înăscută în fiinţa umană.
Două persoane nu se adună datorită calităţilor lor asemănătoare şi mai mult încă, cred că cei ce se iubesc se pot diferenţia la nesfârşit, idealul îi va reuni întotdeauna. Cred că ăsta este secretul păcii şi al armoniei, în afară de asta nu e decât discordie.
Ferice de cel care, în această lume animată de frământări şi aspiraţii ştie să discearnă din imperceptibilele dezastroase a unor bucurii pierdute, cioburile petrecerilor de altă dată cu cortegiul lor de dureri.

Fiecare om ar trebui să-şi încresteze în memorie istoria inimii lui. S-ar oglindi în ea, ar vedea amprenta lăsată de testamente delicate, instantanee şi latente, totdeauna involuntare, care ne conduc spre drumuri obscure către altă lumină, totdeauna stăruitoare şi reânoite, către limpezimi ale gândului şi mai frumoase.

Tuturor, iubiţi-vă cu nebunie şi constiinciozitate, cu nădejde şi cu deznădejde, uitaţi că poate veni o clipă în care o să suferiţi, atâtata timp cât fără dragoste nu sunteţi nimic.

Celor dragi...

2009-02-20T17:33:00.004+02:00

Ieri timpul nu a mai avut răbdare cu mine şi la cele două decenii şi ceva s-a mai adăugat încă un an.Eu nu l-am mai socotit, am deja destui ani şi oricum mi s-a promis că pe cât sunt de tânără am să întineresc mereu:)
Vă mulţumesc tuturor, prieteni dragi sufletului meu că aţi fost alături de mine, vă mulţumesc tuturor pentru toate urările şi gândurile de bine. Să dea Zeii ca urările voastre să mi se împlinească măcar jumătate şi vouă să vi se întoarcă înzecit.

Anticorrida

2009-02-17T03:17:00.008+02:00

Taurul priveşte...în ochii lui se concentrează pentru un moment inocenţa tuturor necuvântătoarelor şi privirea lui imploră. Expresia lui este mai umană decât a multor oameni, se citeşte o revoltă împotriva unei nedreptăţi inexplicabile. Şi animalele pledează pentru INUTILITATEA CRUZIMII!!!
Diferenţa dintre om şi animal rezidă în faptul că animalul nu poate fi decât animal pe când omul poate fi neom!

CORRIDA sau arta torturii.

Pregătirea “ materialului”

Se crede că taurul e zdravăn, dar nu-i deloc aşa…

Cu 24 de ore înainte de intrarea în arenă, taurul este izolat în întuneric, astfel încât lumina şi strigatele spectatorilor să-l înspăimânte, să-i creeze un sentiment de panică. Publicul are imaginea unei bestii feroce pentru că el încearcă să fugă şi, deseori, forţează barierele arenei. Imaginea este cu totul falsă.
Coarnele lui sunt curbate spre interior şi “prelucrate” în aşa fel încât toreadorul să fie protejat. Crizele lui de diaree sunt provocate de adaosul de sulfaţi în apa pe care o bea, ca să fie cât mai dezorientat posibil în arenă. Ochii îi sunt unşi cu o vaselină grasă ca să-i atenueze simţul văzului. Copitele îi sunt tratate cu o substanţă care să-l incite, dar care îl păstrează suficient de calm încât să nu pună-n pericol “misiunea” toreadorului.

Caii picadorilor…

Se folosesc cai fară nici o valoare comercială. În general, ei mor dupa cel mult 2-3 corride. E deja un fapt obişnuit ca, după corrida, caii să sufere de multiple fracturi ale coastelor, perforari ale vintrelor. “Sorţurile” pe care le poartă nu sunt folosite pentru a-i proteja, ci doar pentru a ascunde organele interne de ochii spectatorilor, în caz de perforare a vintrelor.

Treaba picadorului

Dacă toreadorul vede că taurul e “plin de energie”, îi ordonă picadorului să-şi facă treaba.
Menirea lui e să scadă vitalitatea taurului înţepându-l profund cu ajutorul unei lance. Efectul produs constă în distrugerea muşchilor şi a nervilor situaţi la nivelul spatelui şi al gâtului animalului, provocindu-i răni, hematoame şi hemoragii. Şi toate astea pentru a-i permite toreadorului să se “exprime artistic” pe tot parcursul spectacolului.
O singură acţiune ar putea anihila taurul, dar treaba asta se petrece în mai multe reprize, pentru placerea deosebită a spectatorilor.

Banderilele…

Banderilele care, odată înfipte, nu mai pot fi scoase, au o mişcare continuă, conformă cu a taurului. În plus, ele accentuează durerea si hemoragia. Este funcţa lor principală.
Unele au un harpon de 8cm numit “de castigo”, adică “de pedeapsă”. Ele prelungesc suferinţa taurului, iar folosirea lor e nelimitată.

Demostrando Valor “ Demonstraţie de curaj”?!!!

Pierderea de sânge şi leziunile cauzate muschilor şi nervilor coloanei vertebrale fac ca taurul să ridice capul într-un mod nefiresc, ceea ce-i permite toreadorului să se mişte în jurul taurului fară pericol, efectuind “pase” considerate drept artistice care primesc aplauzele publicului.
Când toreadorul consideră că taurul (obosit de-atâtea încercări la care a fost supus) este gata, matadorul intră în arenă, pregatit să înfrunte taurul muribund, intr-o atitudine de bravadă şi bărbătie, în aclamaţiile publicului.

Sabia

Taurul este străpuns cu o sabie lungă de 80 cm, care poate atinge plămânii, pleura etc., în funcţie de locul prin care pătrunde în corp; ea poate atinge, de asemenea, artere mari, iar taurul agonizează, vomitând cantitaţi mari de sânge.
Dacă taurul are puţin noroc, el moare din prima lovitură – nu pentru că i-a strapuns inima, aşa cum se crede, ci pentru că sabia strapunge plăminii, diafragmul şi secţionează o artera principală. Asta produce o hemoragie puternică, sângele ţâşnind prin gura. Taurul moare sufocat de propriul său sânge.

Tortura finală

Într-un ultim asalt, taurul refuză să cadă, fixind cu privirea poarta prin care a intrat în arenă, căutând o ieşire din situaţia de chin şi durere în care se află.
În cele din urmă, taurul primeste lovitură de graţie cu pumnalul “descabello” – alt fel de sabie terminată cu o lamă de 10 cm.
După toate aceste mişcări teribile, taurul cade răpus, sabia i-a distrus organe interne.
Maeştrii? Artişti?...sau IGNORANŢI! ARIERAŢI! IMBECILI! LAŞI!

În continuare …

Ei continuă să sectioneze, cu lama de 10 cm, maduva spinarii taurului, la nivelul vertebrelor superioare şi inferioare.
În felul acesta, taurul este paralizat, inpcapabil de aşi mai putea mişca muşchii respiratori. El moare prin asfixie sufocat de propriul său sânge care-i iese prin gură şi pe nări.

În continuare…

Înainte de a fi tranşat, taurul este iute târât în afara arenei.
Singurele dovezi a acestei orori sunt dârele de sânge care brăzdează solul arenei.

Nu este destulă suferintă în lume?!
Cum s-au putut multiplica suferinţele inventându-se asemenea metode criminale de tortură ?!
Cum se poate ca asemenea metode criminale de tortura să fost ridicate la nivelul de artă?!
Cum de omul şi-a găsit amuzament într-un spectacol pervers al chinului?!
Cum îi mai rabdă pământul pe cei practică şi mai ales pe acei ce se desfată cu asemenea “spectacole”?!
Nu înţeleg cum fenomenul suferinţei poate să impresioneze...ar trebui să oripileze!!!
Entuziasmul facil pentru suferinţă manifestat în exclamaţii este o caracteristică a spirirului de turmă care asimilează această suferinţă unui divertisment neânţelegând ce forţă teribilă există în această suferinţă, câtă degradare şi câtă otravă pe care un suflet ( chiar şi necuvântătoare fiind) o plăteşte scump.
Ce îi separă pe ei de Evul Mediu sau de Anticitate?În cazul lor între omul barbar din peşteră şi omul modern nu s-a produs decât o rafinare a ipocriziei.
Pentru oameni de genul lor, legea Talionului este prea blândă, s-ar putea aplica o lege a Talionului modificată puţin:“Ochi pentru dinte” adică când cineva făpuieşte ceva crud să i se răspundă cu ceva de două ori mai crud, asta pentru a avea siguranţa că nu o să o mai facă şi a doua oară. Deci, asemenea oameni merită călcaţi în picioare şi mângâiaţi de scuipatul trecătorilor, târâţi prin gunoaie şi lăsaţi să-şi dea duhul printre târâtoare.
Dacă Spania nu s-a dezis de la asemenea practici barbare până în secolul XXI praful să se aleagă de ea cu toreadorii ei cu tot!

Dincolo de bine, dincoace de rău

2009-02-13T19:22:00.004+02:00

Nici nu ne putem imagina ce ascundem în noi şi ce ascunde lumea, trăim periferic şi mulţumiţi, până când se întâmplă ceva care ne face să ne trezim într-o regiune de existenţă infinit complicată, în care subiectivitatea noastră ne frământă ca într-o vâltoare. Toate barierele şi limitele obişnuite dispar pentru a face loc unei fericiri interioare dintre cele mai fecunde. Faţă de comportamentul normal anchilozat în forme şi cadre, atitudinea noatră devine incalificabilă, nimic nu mai seamnă cu ceea ce a fost, noi nu mai semănăm cu cei care eram.
O fi bine, o fi rău?...Primele întrebări pe care o fiintă raţională şi perfectibilă şi pe pune…
Personal…nu mai am habar despre ce e bine şi ce e rău, ce e permis şi ce nu este permis, nu pot condamna şi nu pot lăuda. Şi nimeni nu ar trebui să condamne fiincă nimeni nu deţine miraculoasă măsură cu care se câtăresc faptele bune şi rele. Puţine criterii mai sunt vabalabile în ziua de azi şi apoape nici un principiu nu-l mai găseşti ca fiind consistent. Mă miră cum unii se mai preocupă de studiul moralei şi scriu kilometrii de pagini dedicate etectii şi normelor de comportament. Dacă aş fi siceră ar trebui să mărturisesc că acum puţin îmi pasă de imperativul categoric al lui Kant că oricum este imposibil de realizat, mă apropropii mai mult de Mill, care susţine că acţiunile sunt corecte în măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi incorecte în măsura în care tind să promoveze reversul ei, şi îl las pe Kant în păcatele lui să-şi fluture imperativul categoric până o să-i amorţească încheieturile. Dar de fapt mă leapăd de toţi vorba lui Cioran” Singurul merit al filosofilor este că s-au ruşinat uneori că sunt oameni. Platon şi Nietzsche fac excepţie: primul a vrut să ne scoată din lume, iar al doilea din noi înşine” câtă dreptate a putut avea Cioran şi când îndemna la lectură:” Citeşte zi si noapte, rătăcind în spaima veacurilor, şi nu uita că lectura suplimeşte oricând opiul. Cărţile trebuie înghiţite ca prafurile adormitoare. Nimeni nu citeşte pentru a şti ci pentru a uita, ca şi cârciumile, sunt fructul plictiselii” păcat ca a trebuit să treacă aproape zece ani până să realizez şi eu insemnătatea acestui îndemn, zece ani până să îmi pot pune problema moralităţii în alt termen decât cel al intransigenţei. Adevărul este că până azi nimeni nu a putut spune în mod categoric ce e bine şi ce e rău, ce e mai trist este că totuşi nu ne putem dispersa de întrebuinţarea acestor expresii. Sincer, morala pentru mine a devenit atât de complexă şi contradictorie, valorile ei nu se mai constituie în ordinea vieţii. Căci în faţa faptului imediat toate principiile sunt atât de nule , încât te întrebi de ce nu ar fi mai accetabilă o viaţă fără criterii, o lume de fantezie şi de vis, unde nu s-ar vorbi de bine şi de rău.
Cred în toate câte l-am zis mai sus şi mi le asum, moraliştii şi fanaticii pot să-mi biciuiască spatele până l-or face ţăndări atâta timp cât aduc argumente viabile.
Ce spun ăia? Că în lume triumfă doar pentru moment, fericirea, satisfacţiile minore coantificabile fiind doar faptele bune şi realizările morele. Deci suferiţi , abţineţivă de la orice lucru care v-ar putea aduce fericirea, suferiţi îngradiri felurite că aşa o să fiţi mulţumiţi de voi îşivă şi veţi fi răsplătiţi, dacă nu în lumea asta, într-o alta.
Conform lor după toate mizeriile lumii apare la sfârşit triunful final al binelui şi biruinţa definitivă a virtuţii. Aşteptaţi-o…!
În final cu ce voi rămane eu mai mult dacă imi petrec timpul angajandu-mă în activităţi virtoase? Apoi chiar aşa cu ce rămân eu mai mult care mă crispez între patru pereţi decât altul care petrece?
Orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută.
Deci, trăiţi fiecare clipă, profitaţi de fiecare şansă, nu vă mai preocupaţi de morală, morala nu face din viaţă decât o sumă de ocazii pierdute.
Dacă vorbim şi de păreri de rău, să vă pară rău pentru pentru faptele ce nu le-aţi făptut decât de cele de pe care le-aţi făptuit. Penru mine mai greu cântăreşte o ceva ce am avut şansa să fac şi nu am făcut decât ceva făcut şi asumat fie bine fie rău.
Nu mai căutaţi să vă justificaţi fericirea…ea este o stare atât de pură şi de generoasă. M-am întrebat care este cea mai bună parte din mine, cea care dă sau cea care justifică, acum îmi pot răspunde că cea mai bună parte din mine este cea acea care începe să trăiasca, care are curajul fiecărei clipe, care pune în fiecare moment atâta pasiune şi atâta ardoare, încât fiecare clipă să devină o eternitate.

Cafea, cafenele şi lasere astronomice

2009-01-28T03:16:00.002+02:00

A te văicări de neputinţa perpetuării stării tale sublime numai pentru că te oboseşti fiziologic mi se pare acum un jeg distins al caracterului.
Nimic nu egalează fericirea de a fi afară, de a privi, de a discuta, de a învăţa. Stând în casă, cazi pradă celui mai mare rău din tine. Omul nu a fost creat să stea ţintuit pe un scaun sau într-un pat. Şi dacă acestea îi sunt îndeletnicirile probabil că nu merită o soartă mai bună.
În timpul nopţilor albe te poţi consola cu ideea că toate ceasurile de care devi conştient le smulgi neantului, dacă ai fi dormit, ele nu ţi-ar mai fi putut aparţine, nici măcar n-ar fi existat vreo dată.
În definitiv eu sunt mândră de cantitatea de oboseală care se odihineşte în creerul meu şi de ceea ce am învăţat în noaptea asta: că după o orange caffe ( acid citric în combinaţie cu praf de ciocolata şi expresso…) un caffe frappe are un gust de ambrozie.
Eu, supusă mişcarii nu mă mai pot odihini cu capul pe pernă. De aceea când încearc să mă odihinesc de fapt o să visez, probabil la craterele de pe lună sau la cine ştie ce.

Vise plăcute şi mai puţin complicate!

Poveşti albastre

2009-01-26T02:47:00.004+02:00

A fost o dată un tărâm şi dacă nu l-aş mai dori nu aş mai povesti. In acest loc, de magică frumuseţe, un triunghi al munţilor cu dealul şi cu valea, cel mai frumos loc din lume după gustul inimii mele, timpul trece cu mai multă repeziciune sau cu încetineală de dragoste. Acolo, noaptea, la amiaza nopţii se poate auzi cum se roteşte pământul pe axa polilor cu un murmur aparte asemenea unui copil alăpat. Alăptat cu dragoste.
Pe acest tărâm somnul îti închide ochii atingându-ti cu degetul sprâncenele şi aşează lânga tine-n pat veghindu-te.
Dimineaţa e cea care îti deschide ochii cu răsărituri ridicate şi întinse pe bolta albastră.
Nu voi înceta niciodată să iubesc albastrul chiar el nu face decât să-mi amintească cât de departe sunt de liniştea lui.

Noapte bună şi vise albastre!

Iubire, Dreptate şi Raţiune

2009-01-21T17:50:00.002+02:00

Cât este de plăcut trebuie să fie să citeşti într-o cameră liniştită cu o fereastră care nu se poate închide niciodată. Am deschis cartea Doamnei Sevigne, de care nu mă mai despart. Noi două ne-am împrietenit serios deşi avem uneori păreri împărţite. Doamna Sevigne scria că este imperativ ca spiritul dreptăţii trebuie să primeze asupra sentimentelor. Afirmaţie ireproşabilă la nivel teoretic. Raţiunea mereu trebuie să fie în spatele oricărei acţiuni. Dar putem oare acţiona mereu raţional, făcâd abstracţie de sentimete? Oare chiar aşa de dulce este rostirea acelui: “ NU” exprimat cu o voluptate care vibrează la unison toate corzile vanităţii satisfăcute? Oare faptul că am procedat moral şi raţional o să ne aline sentimentele?
De exemplu: încrederea într-un om, este un act de dragoste. Dar spiritele drepte şi raţionale vor acte de raţiune. Într-o dăruire, într-un angajament ei vor acte de judecată şi calcul. Preferă căsătoriei prin dragoste pe cea prin raţiune. Sunt şi eu convinsă că în majoritatea lor reuşec mai bine căsătoriile din calcul. Dar nu mă pot împiedica să pledez pentru cele din dragoste.
Oamenii ăştia….iarăşi vor raţiune acolo unde nu trebuie…
Spiritul dreptăţii trebuie să primeze asupra sentimentelor şi totuşi sunt momente de dragoste şi de iertare, când pentru a dărui, pentru a iubi, devi cu bună ştiinţă nedrept.
Niciodată nu am putut descifrez în mine însumi care este cea mai buna: cea care dă, sau cea care justifică.

Lecţie de viaţă

2009-01-20T19:31:00.004+02:00

Citisem undeva despre o bunătate înnăscută, o bunătate care se răspândeşte mereu, fără regrete şi fără reveniri care se află în toţi şi în toate.. Citisem apoi că ea trebuie căutată mai întâi în noi şi abia apoi să o căutăm în alţii.
Dar vorba aceea…multe te învată cărţile, dar mai multe te învaţă şi probează viaţa.
Azi, am primit o lecţie despre bunătate pe care nu o să o uit cât oi fi şi oi mai trăi pe acest pământ.
Eram aproape de casă, în staţia de autobuz, când am văzut-o pe o cerşetoarea care îşi face veacul pe acolo, toată lumea o consideră nebună fiincă ea se îmbracă în rochii de mireasă, în tot felul de ţinute ciudate, se mânjeşte cu ruj pe toată faţa, dansează şi e mereu veselă. Având aparatul foto cu mine m-am gândit să fac nişte poze, mereu am fost fascinată de veselia care se citea pe chipul ei care contravine condiţiei mizere în care se află, vorba aia femeia nu are nici după ce bea apă şi ea e mereu zâmbeşte. M-am chinuit să-i fac poze cu zoom, dar mare lucru nu am isprăvit aşa că m-am hotărât să merg la ea să îi dau un leu şi să îi cer voie să o fotografiez. Zis şi făcut, m-am dus la ea i-am dat banii, dar din neatenţie în loc de un leu i-am dat cinzeci de lei. Eu nu am observat asta când i-am întins bancnota şi m-am întors cu spatele în ideea de a găsi un unghi perfect pentru a o fotografia. Atunci ea m-a stigat şi mi-a arătat bancnota, pe care cu uşurinţă putea să o vâre în buzunar fără ca eu să realizez. Când am văzut bancnota în mâna ei, am tăcut…nu ştiam la ce să mă aştept…atunci ea mi-a întins-o spunându-mi că i-am dat cinzeci de lei şi că ea nu a făcut nimic rău şi îmi dă banii înapoi. Mirată am luat-o, i-am mulţumit şi i-am dat 1 leu. Mulţumită de leul primit ea a început să stea în diferite ipostaze pregătită pentru a fi fotografiată. I-am făcut câteva poze, apoi i-am mulţumit încă o dată pentru tot, iar ea mi-a mai repetat că nu a făcut nimic rău şi că mi-a dat banii înapoi şi mi-a mai zis ceva ce m-a lăsat fără cuvinte : rău faci, rău găseşti, bine faci, bine găseşti. Pentru o secundă am rămas blocată nu ştiam ce să-i zic, ea s-a uitat la mine cu o blândeţe în privire şi apoi mi-a zâmbit. Nu am putut decât să îmi rămas bun de la ea cu “ Sărut mâna” şi să îi apuc mâna dreaptă să o strâng între palmele mele , aşa am simţit că trebuie să fac, un om cu o gândire şi cu un comportament ca şi al ei merită mai mult mai mult decât un “ La revedere” sau “ O zi bună” eram în stare să fac şi plecăciuni. Oameni ca ea mai rar mi-a fost dat să întâlnesc.
Oameni în adevăratul sens al cuvântului am găsit printre cei consideraţi neoameni.
Gândul meu este îndreptat către ei, sărmani oameni, care trăiesc în stradă, care pier pe trotuare sub dogoarea soarelui arzător sau în asprimea iernilor reci. Voi părăsi această viaţă mulţumită că am înţeles surâsul lor dulce şi farmecul de a-mi întrepta tot respectul şi gândurile mele bune căre ei. Nu ştiu dacă până acum am săvârşit vreo greşeală la adresa lor, dar de acum niciodată - mărturisesc asta din tot sufletul - niciodată nu voi comite nici cea mai mică greşeală faţă de ei. Sunt gata să-mi dau ce este mai pur în forţele mele pentru a-i ajuta.
Iar ea va rămâne în amintirea mea mereu ca un model de comportament demn de urmat, ea m-a demostrat că indiferent de situaţia mizeră în care te afli, când nu mai ai nimic sub acest cer mai ai totuşi ceva: calitatea de om că vorba ei “ Bine faci, bine găseşti” iar eu îi doresc tot binele din lume!

Instinctul de a avea dreptate

2009-01-15T02:47:00.004+02:00

În oameni există un instinct poate mai puternic decât cel de conservare, dacă acest instinct nu e mai puternic e cel puţin la fel de cheltuitor de suflet mai ales când este însuşit de oameni care posedă un dram de pesimism. Oamenii se luptă, se cheltuiesc şi cad numai pentru a rosti acele cuvinte dulce amărui: “ Ţi-am spus eu”
Am un prieten care îmi spunea că va veni dezastrul. Şi fireşte acest gând îl impiedică să facă ceva între timp. Iar când dezastrul va veni, va fi mulţumit că a avut dreptate, uitând că între timp şi-a pierdut o jumătate de viaţă pentru o jumătate de adevăr. Zic jumătate de adevăr pentru că dezastrul care va veni nici măcar nu va fi pricinuit de motivele invocate de el ci din tocmai faptul că nu a săvarşit nimic.
Ceea ce este încântător, în definitiv, este că toţi avem dreptate. Nimeni nu va putea fi dezminţit vreo dată. Iar cel ce-şi va pune epitaf “ Aici zace unul care a avut dreptate” va spune o jumătate de adevăr”.
Din consideraţie faţă de cei ce se muncesc atât pentru a putea spune într-un final…”Am avut dreptate” le fac cadou un epitaf scris cât de caligrafic cu putinţă şi care le recunoaşte anticipat meritele. Poate aşa nu vor mai simţi nevoia de a-şi confirma faptul că o să aibă dreptate şi vor avea timp să făptuiască şi altceva chiar cu riscul de a nu a-şi aroga dezastrosul merit, în unele cazuri.

Tehnica nereuşitelor

2009-01-14T22:39:00.004+02:00

Toţi te învaţă, mai ales când eşti tânăr cum să reuşeşti… se cheltuiesc în a te sfătui, în aţi prescrie reţete, îţi dau exemple. Tu, abia născut în lume, iei seama la tot ce auzi, gândeşti la ce sfaturi ţi-au dat unii, la ce exemple ţi-au dat alţii şi apoi făptuieşti. Dacă ţi cont de ce ţi-au zis alţii şi făptuieşti în conformitate cu spusele lor, posibil să reuşeşti şi şă ai parte de un “ Ţi-am zis eu, ştiam că vei reuşi” cum e la fel de posibil să nu reuşeşti şi să te autoflagelezi că nu ai acţionat altfel. Dar dacă ai tărie de de caracter şi să faci abstracţie de ce zice o lume întreagă acţionând după puţinătatea experienţei tale, mânat de cine ştie ce crezuri, şi se întâmplă ca lucrurile sa nu aivă efectul scontat o să ai parte de “ Ti-am spus eu, nu ai vrut să asculti, ţi-am zis că o să îmi dai dreptate dar o să fie prea târziu că m-am săturat să am dreptate” sau “ Ţi-am zis eu…cine nu ascultă de părinţi nici bine nu ajunge”. Ţi-am zis, ţi-am zis, ţi-am spus…
Dar o virtute mult mai mare şi în orice caz mult mai utilă decât tehnica de a reuşi este de a şti ce să faci cu nereuşitele. Nu numai că e imposibil să reuşeşti intotdeauna dar nu este nici măcar constructiv.
De vreme ce ne sunt date şi înfrângerire (fără căutare specială a lor, fireşte) trebuie să existe o tehnică a înfrângerilor, trebuie ca oamenii să ne înveţe nu numai cum să reuşim ci şi ceea ce ar trebui să facem cu nereuşitele.
Primul pas ar putea fi schimbarea clasicului : “ Ţi-am spus eu…” în un eventual : ” Ai făptuit cum ai simţit, sper că această experienţă să-ţi folosească în vreun fel”

Adevărată poveste de dragoste

2009-01-13T03:55:00.007+02:00

Heloise si Abelard s-au depărţit. Fiecare cârmuieşte, ca stareţ, propria mănăstire spăşindu-şi canonele. Pentru toţi ceilalţi ei trăiesc după cuviinţa creştină. Dar când Abelard îi spune Heloisei că o va iubi mereu, ea îi răspunde “ Dieu le sait….que c’ est a vous, bien plus qu’a Lui je desire plaire” ( Domul ştie că ţie doresc să-ţi fiu pe plac mai mult ca Lui“. După ce spusese lucrul acesta, dincolo de orice comentariu: “ Je ne pleure non pas les fautes que j’ ai commises, maise celle que je ne commets plus” ( nu o să mai plâng pentru greşelile pe care le-am facut crezându-te ci o să plâng pentru greşelile pe care nu le mai comit).
Apoi finalul…şi totul este atât de firesc în tăcerea lor, fiecare îşi spune aşa trebuie să fie, îşi făgăduiesc că se vor iubi mereu fără cuvânt…
Un final trist, dar de fiecare personaj în parte justificat, un final de poveste dar nu un final al dragostei lor, între ei lumea va sta ca nemişcată ca o pădure de sute de ani pline de fiare cu blana vărgată…

Povestea nu trebuie să se încheie cu despărţire ci cu nişte mărturisiri împăciutoare.

Iubitul sufletului şi dragostea inimii mele,

Nu am aflat până acuma reculegerea necesară de a-ţi scrie clar şi limpede, pentru că împrejurările nu au fost limpezi.
Iubirea mea, vreau să şti că m-ai lăsat împacată, curaj şi răbdare am multă, multe greutăţi am avut în viaţă şi au trecut , lăsându-mă tot aceeaşi.
Îţi spun adevărul, voi suferi, mai mult ca şi alte dăţi, gândindu-mă la tine traiul îmi va parea mai uşor, căci suferinţa deşi mă zdrobeşte, o primesc ca şi ceva necesar. Nenorocirea născută din dragostea ta, îmi va părea dulce, dulce! Ca un vis de fecioară, ca un apus de soare! Şi gustând din acest nectar picătură cu picătură, cu ochii însângeraţi, cu mintea tulburată, cu inima plină de dor, sufletul de atâra beţie, se va sfârşi lăsând în urmă nişte sentimente.
Toate acestea ţi le scriu cu o linişte completă şi fără nici un fel de resentimente- dar cu revoltă- Dumnezeule! Oare Dumnezeu va lăsa nerăsplătită atâta iubire? Dar până la Dumnezeu noi trebuia să ne întemeia în noi înşine. Eu ţi-am zis: crede în mine şi nu vei fi amăgit, afară doar dac-oi muri. Dar n-am reuşit să ne întemeiem, împerjurările au făcut dorinţa noatră irealizabilă, tu nu ai putut să te impui unora şi eu nu am putut să sileasc pe alţii…
Dar atâta timp cât cât te am pe tine-n gând, am curaj, şi laudă voi aduce celui de sus că prin tine am învaţat ce înseamnă a iubi cu dezinteresat. Nu mai îmi pasă că nu ţi-e corpul lângă mine, atâta timp cât te ştiu al meu…te port mereu în orice gând.
Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape şi că seara sufletul meu ca ţărmul care se modelează din ape ia forma uitată a trupului tău.
Te rog să-mi păstrezi locul din inimă pe care mi l-ai dăruit.

Heloise

Abeaire i-ar fi răspuns:

Draga mea,

Tu, care mă iubeşti, vei suferi depărtându-te de dragostea mea. Că vei suferi , este un fapt care ţi-a fost scris, căci la ce altceva te poţi aştepta de la mine, unde o completă monotonie şi mizerie domneşte.
Lăsându-te să-ţi găseşti fericirea de care nu mâ îndoiesc că o poţi găsi cu oricine altcineva afară de mine, eu m-aş găsi mulţumit că am făcut o faptă umanitară. Prea eşti gingaşă şi bună ca să te lipseşti de viaţă. Eu dacă trăiesc aşa, este fiincă aşa inţeleg eu lumea, fiincă mă simt mulţumit, dar nu mi-aş lua un tovarăş în această viaţă. Dar tu esti o fiinţă care abia se naşte în lume şi s-ar putea mai târziu să oftezi lângă mine.
Te iubesc şi plec….
Linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii.

Abelaire

O singură clipă din viaţa a doi nenorociţi ca ei, o clipă de uitare de sine şi cu uitare de tot plăteşte mai mult decât o viaţă întreagă. Toate merg, se vede, pe un drum precis înainte, asupra cărora puterea individului nu are nici o influenţă.
Îi văd pe protagonisţi iubindu-se pentru totdeauna dar hrănindu-se din amintiri ca hienele din resturi.

Visul unei nopţi de iarnă

2009-01-12T00:40:00.000+02:00

Muzica se bucură de cel mai mare presigiu mai cu seamă iarna şi încântă îndeosebi noaptea, în accord cu liniştea, în desfăşurarea imaginaţiei pe care o trezeşte…

Reevaluarea valorilor

2009-01-09T23:01:00.004+02:00

Se presupune că fiecare individ dispune de bunătatea prielnică şi suverană…dar întrebarea este câţi le-ar dărui viaţă celor ce se apropie de ei, înălţâdu-şi spiritul şi inima, cu tot ce aspiră ea?
Idiferent de răspuns important este să avem consideraţie faţă de ceilalţi ţinând cont de nişte norme instituite de bunul simţ:
Orice conduită care lasă celuilalt să creadă altceva decât ceea ce gândim este minciună.
Orice act a cărui mobil este disimulat este minciună.
Tăcerea chiar, în undele împrejurări poate lăsa loc echivocurilor.
Din păcate cu ajutorul libertăţii de expresie putem spune, vasăzică azi, că valorile nu mai valorează nimic.
Unii consideră că nu trebuie să zâmbim, că doar mania trebuie luată în serios. Se poartă tonul răspicat şi din topor. Trebuie să loveşti, trebuie să baţi. Uzurpă fericirea altuia, altfel eşti nebun. Întoarce deci loviturile care ţi se dau. Duritatea inseamnă forţă. Ei iubesc duritatea, şi de ce cauţi ceva mai sus decât ea, nu ştiu ce fericire sau ideal?
Iată starea în care se pot afla unii oameni. Peste tot aceeasi ironie. Cei mai apropiaţi nouă sunt cei mai duri. Nici un cuvânt de încredere, nici un fel de simpatie. Se pare că cel ce porneşte singur şi se dăruie cercetării şi metodei sale găseşte sprijin doar în numele inferiorităţii intenţiilor sale.
Nu pot fi la fel ca tine, se gândeşte semenul nostru, care vede pe fruntea noastră urma unor nobile gânduri. Atunci tace.
Arhicanalii ingrate mincinoase şi spinoase, dispreţul ce-l stârniţi va trece nevăzut pe lângă voi?
Durerea pe care o răspândiţi va lăsa oare ceva bun în voi?
Veţi simţi în sfârşit că jucaţi ultimul rol?
Ipocriziile pioase când e vorba de astfel de caractere, îmi amintesc de maimutele care aruncă miezul bananei şi agită cojile. Între peşteră şi un apartament, s-a petrecut numai o rafinare a ipocriziei.
Mă aflu împinsă într-o direcţie care nu mă atrage de loc. Dimpotrivă, îmi inspiră o antipatie vecină cu repulsia.

Ianuarie înseamnă o nouă inocenţă

2009-01-08T04:25:00.002+02:00

Ianuarie nu vine doar încărcată cu nădejdiile ei neâcepute, ianuarie ne cere bilanţul îvăţămintelor căpătate în anul ce a trecut.
Am învăţat ca fiecare zi care trece îşi ia şi necazurile cu ea şi se ridică un pic vălul adevărului.
Am învăţat că e bine să nu ne descurajăm niciodată, să ne aruncăm privirea şi asupra altora, vom vedea că oamenii au cu toţii frământari şi necazuri. Nu este vorba numai de grijile băneşti, ci şi de altele care, la râdul lor provoacă neplăceri. Mă gândesc la boli, la felul cum se poartă cu noi alţi oameni, la trecerea timpului, la prieteniile care se indepărtează, la inima noastră de asemenea, căci nu are ea motivele tainice şi puterea ei cu care să ne tulbure cele mai frumoase zile?
Să nu ne plângem deci…Doresc tuturora o pâine uscată dar o inimă liniştită!
De altfel, cu trecerea timpului, înţelepciunea noastră sporeşte, dificultăţile ni se par mai puţin grele şi existenţa mai uşoară. Şi progresele pe care le facem şi studiile? Iată compensaţiile dobândite pentru multă vreme, pentru totdeauna, şi pentru a se reânoi pentru totdeauna.
Mă gândesc la bunătate, la acea bunătate înăscută, la bunătatea plăpândă şi dulce, inepuizabilă. La o bunătate care se răspândeşte mereu, fără regerte sau reveniri, şi care îşi găseşte izvorul în toate.
Am învăţat că această bunătate trebuie căutată în noi înşine şi apoi în alţii.
Ianuarie îmi oferă şansa luninată de a promite, realizabil sau nu, dar obligatoriu optimist, că voi fi mai bună, mai sănătoasă, mai înţeleaptă în deciziile ce voi lua şi mai ales mai fericită în noul an.

Păstrez o amntire duioasă despre profesorul meu şi despre înflăcăratele ore de studiu.

2009-01-06T23:20:00.012+02:00

Să fie o lege necesară, o lege fatală şi superioară să condamnăm azi ceea ce vom adora mâine?
Îmi amintesc când a păşit pentru prima dată în sala de clasă, cu cât scepticism şi cu câtă răcelă l-am întâmpinat datorită unor acuze care erau vehiculate la adresa lui şi care s-au dovedit a fi nefondate ulterior.
Sprit pedagogic prin excelenţă el şi-a croit drum către inimile noastre urmând mereu acelaşi principiu “ Nu-i da povaţă celui ce nu ţi-o cere că nu te ascultă, fă-l să ţi-o ceară”. În final cine a avut urechi de auzit l-a ascultat, dragoste de carte cu sila nu se face.
Pentru mine cuvintele lui mi-au fost hrană, el a dat minţii mele de mâncare.
Foarte independentă, mă lăsa în voia simpatiilor mele. Considera că e de bun augur fiorul şi starea de eferveşcenţă care mă cuprindeau în faţa cărţilor pline de avânt şi de pasiune care nu aveau, ce-i drept, nici o legatură cu tema propusă de dânsul, dar care eu le găseam ca fiind extreme de interesante. Se oprea mereu după sunetul clopoţelului şi îmi vorbea, despre lecturile mele, despre chestiuni de viaţă, ca un adevărat învăţător ce era, şi fervoarea mea creştea îndoit.
Când mai târziu am plecat la Bucureşti, în vederea unui studiu mai complet, din fericire era cam târziu, pecetea fusese pusă. De atunci nu m-am îndepărtat niciodată de la primul meu învăţător şi profesor, romantic şi entuziast, care m-a învăţat că omul trebuie să fie ca un izvor să ştie să se dăruiască, m-a învătat imperativul categoric: bunul simţ, şi cel mai de preţ lucru”Vorba dulce mult aduce” să o găsesc chiar şi atunci când nu pot să o găsesc”
Datorez acestui învăţământ liber primele impulsuri ale spiritului meu, cele mai bune fără îndoială, cele mai pure şi decisive. Şi cred că pentru formarea mea ele au contribuit mai mult decât învăţământul ofcial.
Nu pot spune cât de frumoasă este amintirea care i-o păstrez.Orele petrecute cu el erau minunate. Ne apropiam datorită atracţiei ca printr-o înţelegere prealabilă derivată din lucrurile înconjurătoare pe care le ştiam fără să ni le spunem, şi ale căror comentarii, ţinând seama de vârsta lui şi a mea, se exprimau în noi printr-un surâs.
El este unul dintre oamnenii aceia pe care am regretat că distanţa şi greutăţile lumii nu mi-au permis să-l văd mai des.
Mi-a rămas de la el o întrebare “ Cum poate încăpea Cioran în cele 40 de Kg ale tale?” şi acum pot să-i răspund că Cioran încape în cele 5 g ale mele ( caci s-a dovedit ca atât cântăreşte sufletul, corpul uman cântărind cu 5 g mai puţin după moarte).
Este oare necesar ca generaţiile să se succeadă astfel, avide, superficiale şi gălăgioase, şi spiritele profunde, care prin dragoste şi bună credinţă scrutează adâncul lucrurilor să fie condamnate să nu trăiască decât năpădite boli şi amărăciune?!

El n-a murit, trăieşte-n veci...e numai dus!

A avea ochi pentru a vedea…

2009-01-05T20:05:00.001+02:00

Ochiul este indispensabil pentru pentru absorbţia elementelor, ce-l hrănesc la fel ca şi sufletul, iar acel ce nu are capacitatea de a vedea adevărat nu va avea decât o inteligenţă incompletă.
A vedea înseamnă a sesiza spontan raporturile dintre lucruri.

An nou

2009-01-05T20:01:00.002+02:00

Există întotdeauna ceva solemn în schimbul de urări şi speranţe pe care le facem fără încetare în ajunul Anului Nou. Există de asemenea, şi o constantă bucurie în a fi din nou acasă după zile numeroase, scurse rapid, când acestea îngăduie speranţa în mai bine. Am dori atunci ca cele ce vor urma să fie în sfârşit zile de odihnă şi de constantă bucurie, dar oriunde ne-am îndrepta, peste tot unde oamenii trăiesc şi gândesc, ne vom afla în faţa aceloraşi griji şi oboseli.
Această ultimă zi se încheie aşa cum începe prima: bătăile inimii o umple şi îi comandă.

Colind

2009-01-05T19:59:00.000+02:00

“De vrei te iau în fiecare noapte să mergem cu colinde pe la căşi
Te asigur că unii ne vor binecuvânta iar alţii nu.
De vrei te iau în fiecare noapte să mergem împreună pe la căşi”

Moşul meu

2008-12-13T00:32:00.008+02:00

Foarte frumos şi ochios, foarte mândru bărbat şi ţeapăn în oasele sale…ce greu se dădea biruit la băutură şi câtă dulceaţă atunci când îşi deschidea cuvintele.
El are originalitatea cea mai nobilă pe care o poate avea un roman: este ţăran, născut la ţară, adică din ţărână.
Ce greu trebuie să îi fie să vadă cum pier una după alta cele mai frumoase însuşiri înăscute, să le vadă cum dispar pentru totdeauna ca ramurile de pe un arbore ce nu le mai poate ţine.
Timpul ne poartă cu iuţeală, zice , zilele unui om abia ajung pentru a duce la bun sfârşit una din însuşirile sale.
Ce ştim noi despre recunoştinţa că te-ai trezit din somn şi ca somnul nu te-a adormit pe veci?
Ce ştim despre a te bucura de miracolul unei dimineţi care abia începe?
Ce ştiti despre prea târziu şi despre irepetabi?

Ea a noastră!!!

2008-12-12T16:54:00.007+02:00

Cea mai sărmană şi mai umilă fetiţă, cea mai tristă şi cea mai singură, acea în care se concentrează teama şi durerea umilinţelor, într-un cuvânt…fiinţă slabă uitată în lume, va fi întotdeauna o fiinţa minunată şi sfântă care merită să existe şi are DREPTUL LA ZIUA DE MÂINE.
Ar însemna să ai un suflet josnic în a trece nepăsător, nu cunosc o slăbiciune mai ruşinoasă decât acea care ne face să ocolim fiinţa care, cu braţele întinse spre noi, ne surâde…
Vreau să văd un om milos care îi mulţumeşte fetiţei pentru ca i-a primit dania. În fond, trebuie să o facă fiincă binefăcătorul există prin cel care primeşte…
Nu se ştie niciodată cine dă şi cine primeşte!!!

Ploaie rurală în periferie urbană

2008-12-09T22:28:00.003+02:00

Un oraş mort, o stadă pustie, unde nu apare nici o fiinţă omenească. A plouat, apa se revarsă în pârâiaşe, unde se reflectă strălucirea palidă a cerului, câteva stele palide, nori mari în trecere. În calmul serii şi al asfinţitului, lumini se aprind ici colo, în spatele ferestrelor caselor triste şi închise. Eşti departe, complet singur în acest colţ de lume unde sufletul tău se afundă într-o viaţă stinsă, un mic vehicol în repaos dovedeşte că în timpul zilei s-a umblat, s-a călătorit. Se află aici toată liniştea unui colţ pierdut, toată austera simplitate a înserării rurale, a înserării de acasă.

Proverbe...

2008-12-02T17:02:00.006+02:00

Îmi place un proverb istro-român: “ Banii fac mulţumire, mulţumirea face bucurie, bucuria aduce sărăcie şi sărăcia face minte”

Vicii

2008-12-02T17:02:00.005+02:00

Din 1903 până în în jurul anului 1940, când femeile au putut să-si aprindă ţigara în societate au trebuit să treacă 40 de ani, să se petreacă două războaie mondiale şi câteva revoluţii, să abdice patru împăraţi şi nouă regi, să se scrie 202 de noi tratate de etică…Multe au trebuit să se întâmple şi multe s-au mai întâmplat până azi pentru ca noi, femeile, să ne putem “ desfăta” cu blestematele vicii.

E o creştere spre cer...

2008-12-02T12:46:00.008+02:00

Era toamna, pe malurile Someşului, acest anotimp este de o minunată blândeţe, admosfera era umedă şi caldă sub un cer senin, cu lumină limpede. Nu ştiu dacă depărtarea de locurile natale amplifică impresiile, dar nu am simţit niciodată atât de puternic înviorată supleţea paşilor mei de-a lungul străduţelor solitare, cu trotuare strâmte care mă duceau acasă.
Lângă casele abia locuite copacii din grădini aplecâdu-se deasupra zidurilor joase lepădau frunze pe trotuare iar paşii mei le striveau.
Acum nu aş mai călca pe frunze mi s-ar părea o profanare, mi s-ar părea grosolan să mutilez astfel frunzele, chiar dacă au căzut şi au încetat să-si trăiască scurta lor viaţă.
Am fost acasă...

Fugi ce fugi, dar tot te mai întorci şi acasă...

2008-10-26T11:00:00.001+02:00

Patria e un dor de-a sta locului. Dorul la români nu e un dor de emigrare un dor de a sta locului.
N-am călătorit foarte mult, ce-i drept, dar am călătorit cât mi-a trebuit să-mi dat seama că nicăieri nu am întâlnit un spaţiu atât de miraculos şi de splendid sufleteşte, de o frumuseaţe a peisajului şi de o frunuseţe morală aşa cum am întâlnit în Ardeal. Aşa că simt nevoia să mă întorc iarăşi şi iarăşi de unde am plecat, întoarcerea asta îmi dă o mare tărie, mă revigorează.
Există un bun simţ al ardelenilor şi o măsură…un drag de muncă şi de idei…
Oricine în Ardeal e ca la el acasă.
“Vorba dulce mult aduce” aşa se face că în Ardeal se găseşte şi când nu se mai găseşte.

Frica şi frigul de toamnă

2008-10-24T22:11:00.003+03:00

Sunt unele porniri ale inimii pe care trebuie să le înduri şi să le comentezi într-o deplină tăcere.
Ele vin şi trec. Şi lasă urme adânci…
Voinţa nu are nici o putere asupra lor, cel puţin în unele momente, aceasta este problema cea mai tulburătoare pe care o fiinţă morală o are de rezolvat.
Este cea mai îngrijorătoare întrebare pe care trebuie să şi-o pună o fiinţă matură, un spirit preocupat de supunere docilă în faţa legilor sale, tinzând spre înţelepciune şi spre o linişte de neclint.
Dar inima propriile ei raţiuni care îi aparţin, le urmează şi deliberează după legi secrete, nesfărşit de misterioase, în aşa fel încât pune dominare pe întreaga noastră fiinţă, o acaparare, o slăbiciune obscură în care nu discerni prea bine ce înseamnă conduită şi în care noţiunea de bine şi de rău nu există sau nu mai este necesară, pentru că vine din inimă în acel moment divin este o părticică din eternitate.
Fiecare om ar trebui să-şi însemne istoria inimii lui. S-ar oglindi în ea, ar vedea amprenta lasată de aceste testamente delicate, instantanee sau latente, care ne conduc pe drumuri obscure sau luminate.
Nimic nu se va şterge din aceste tandre emoţii pe care le glorific şi care sunt ale mele cu bune şi cu rele.
Farmecul acestei seri de toamnă l-am consacrat amintirii. Toamna, este momentul din an cel mai prielnic întoarcerii în trecut: e trist şi aminteşte de ceea ce nu mai este. Zaboveşte în suflet un murmur liniştit şi la fel de discret ca şi frunza ce cade ca lumina molcomă a zilei .

Munţi şi nori, acelaşi tărâm de ideal şi de visare

2008-10-22T20:32:00.008+03:00

O, munte, fiinţa care te urcă se simte pierduă în intensitatea ta, tu nu vei fi niciodată împărţit , tu eşti al nostru, al tuturor. Acolo sus, atât de aproape de albastrul cerului, de acei nori frumoşi care mângâie crestele tale cele mai înalte, te învecinezi cu cerul, loc de inspiraţie şi de înalţare.

Dor de Paler…

2008-10-19T23:52:00.003+03:00

Sunt unii oameni care îşi ridică privirile deasupra celorlalţi şi care suferă, ei cer dreptul la puţină odihină. Durerea vorbeşte iar ei tac. Unul dintre aceşti oameni a fost şi Octavian Paler, el purta în adâncul sufletului sentimentele cele mai alese şi în ochii lui înlăcrimaţi nu se vedea decât bunătatea.
Nu-i judecăm pe alţii decât în funcţie de noi înşine, comparându-i cu noi, în loc să îi privim doar în raport cu adevărul. Un oarecare este plin de defecte pe care nu le au ceilalţi, un altul exaltat ca un înger dar care nu-şi îndeplineşte îndatoriile sociale…
Nu trăim decât ascultând de uzanţe, sub forme admise ale politeţei. Atâtea griji şi practici false pentru a asigura perenitatea societăţii…
De ce să nu spui tare şi răspicat ceea ce simţi …!!!???
Ceea ce îl distinge pe Paler de alţi gânditori contemporani constă în durerea ce îl încearcă. Pe când ceilalţi caută în toate propria lor plăcere aducând elogii unei societăţi compromise pentru a-şi urmări propriile lor interse.

Stolen child

2008-10-19T02:31:00.002+03:00

Farmecul acestei melodii este irezistibil, poţi evada în gând aşa de prompt, într-o altă lume fără a delibera şi a raţiona lăsând pentru mai târziu aceste acte plictisitoare dar necesare…

Luni dimineaţa

2008-10-19T02:03:00.002+03:00

Soarele de luni dimineaţa pătrunde în culcuşul meu tainic ascuns în hăţişul cărărilor sălbatice. Cu ochii întredeschişi îmi cufund picioarele în iarba umedă, inspir din ramurile care îmi ating obrazul. Pietrele, tufişurile, mărăcinii, toate mă reţin şi imi şi îmi şoptesc incantaţii de alungat somnul. Umbra deasă,furtunile, ploaia şiroind,frigul, gheaţa şi zăpada,chiciura, toate complotează intr-o armonie perfectă pentru ca eu să mă pot trezi luni dimineaţa ...Din ce vis frumos trebuie să mă trezesc luni dimineaţa acasă... în micul orăşel unde oamnenii stau la pândă pe la porţi. Obloanele caselor sunt trase dar simţi cu te săgeată privirile îndreptate spre tine. Ce tristă dimineaţa de luni, care se scurge între patru străzi în mijlocul unor oameni distraţi ce-şi petrec viaţa si îşi irosesc pasiunea vorbind unii de alţii. Oraşul în care sunt sunt suficiente cele trei cârciume ca bărbaţii sa se simtă bărbaţi şi cele două biserici ca oamneii să-şi încheie socotelile cu viaţa de apoi. Dar distraţi-vă, sărmani întristaţi din această lume şi lasaţi-mă mă trezesc că e luni dimineaţa...Înainte de a mă trezi luni dimineaţa mă rog vastului şi scumpului pământ al cărui cer mă mângâie şi mă consolează să se zguduie ca eu să tresar şi să mă trezesc luni dimineaţa...

„ Nu pot să fac diferenţă între lacrimi şi muzică” ( Neitzsche)

2008-10-18T00:00:00.005+03:00

Sonata lunii îmi închide ochii, ascultându-o sunt ceea ce visez. Fiecare notă face ecou în străfundurile eului...o vibraţie absolută. Este în candoarea ei o solemnitate care te dăruieşte cerului... Sonata lunii este sunetul pe care îl face, deschizânu-se poarta paradisului...

Dor de ducă...

2008-10-15T23:21:00.002+03:00

Peregrin mânat de un spirit de hoinar şi aventurier dar mai ales de ideal. Născut de a lui mumă cu aripi şi alăptat la ţâţa căţelii, el bătătorşete cărări dea lungul si dea latul acestui pământ. Unde calcă el piatra se lauda ca e de angora.
Grăind în cea mai mai pură limbă vorbită, îşi face cunoscut felul său de a gandi şi „altfelul” caracterizat de starea lui de mijloc care dă noutate în vechitură şi miros în toiul iernii.
-No, amu, ai ajuns iară în Bucureşti!
Fii binevenit în Bucureşti, sat mare, sat mare, dar sat de piatră amestecată cu fier beton, unde e toamna şi poti culege fructe balcanice...toamnă grăbită mai cu mult înaintea primăvrerii şi a verii.
Simt cum o să te cuprindă un fel de dor, un fel de dor de ducă, stând.

Clarobscurul prezentului

2008-10-15T18:20:00.002+03:00

Am primit un comentariu pe un ton răspicat, presărat de semne de exclamare, care părea a nu se mai sfârşi. Toate ambiţiile, urile, adversităţile şi lipsurile mele erau scrijelite în litere de o şchioapă. Tot felul de ciudăţenii, nici măcar bănuite de propria-mi minte, era indicate, divulgate într-o manieră zdrobitoare. Ce fler, ce zel şi ce migală în a le înşira şi în a mi le arunca drept în faţa-mi paralizată de mirare!
La capătul inteminabilei pledoarii, nici un semn, care ar putea sa-mi ofere cel mai mic indiciu care să mă ajute la identificarea autorului.
Cam cine ar putea să fie?
Din care clarobscur al prezentului a apărut acest proclamat atotştiitor care nu îndrăzneşte măcar să-şi declare numele, acest laş care este la curent cu toate tainele mele, acest moralist care nu se îndură a-mi oferi nicio circumstanţă atenuantă?
Şi eu am putut să cad în greşeală, mă apăr: om sunt, iar nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin, am şi eu am dreptul la puţină indulgenţă. De ce nu aş beneficia şi eu de zicerea latinească : “A greşi e omeneşte”?
Pusă în faţa atâror adevăruri …mă trag înapoi, imi pierd răsuflarea, glasul gândurilor îmi tace… blestemat comentariu…îl şterg şi mă trezesc.

Un biet proces de conştiinta…m-a trezit…am jurat că nu o să mai păcătuiesc niciodată împotriva conciziei …Am jurat strâmb, rămân complice cuvintelor!

2008-10-12T11:20:00.002+03:00

Dragostea pentru muzică de prin ea însăşi o mărturisire. Ştiu mai multe despre necunoscutul care i se dedică decât despre cineva care e insensibil muzică şi de care mă lovesc zilnic.

Deşteaptă-te române!!!

2008-10-10T21:55:00.008+03:00

„Pământenii” Bucureştiului sunt cei mai obişnuiţi cu sesiunea de târguri şi expoziţii organizate la Complexul Expoziţonal Romexpo. Târgurile, cu tematici diferite, au cam acelaşi succes de care se bucurau cele de dinainte de restauraţia din 1989. Produsele prezentate la standurile expozanţilor nu mai prezintă obiecte, maşini, bunătăţi aduse din străinatate şi inexistente pe piaţa românească ci produse existente pe piaţa dar inaccesibile financiar „ muritorilor de rând” care vin să-şi încânte privirile şi să ofeze în gol lângă cei ce-şi consolidezează imaginea firmei.
La o asemea expoziţe, cu caracter tehnic, am constatat sau mai bine spus mi-am confirmat o trăsătură de caracter dominantă a românului: rezonabilitatea. Se făcea că la un stand, un franţuz, îşi prezenta cu patos nişte maşinării. Una dintre ele, ce-i drept, nu funcţiona bine, fapt vizibil chiar şi cu ochii mei de nespecialist. Un român de lângă mine, la prima vedere om cu parere avizată, zice: merge şi aşa! Că merge şi aşa înseamnă că merge oricum...

Dar mama ei de netrebnicie românească caracrerizată printr-o rezonabilitate imbecilă!!!

Trebuie sa învăţăm şi noi: Nu oricum, nu oriune, nu oricând şi nu orice!!!

La unii, totul, absolut totul ţine de fiziologie: trupul le e gândire şi gândirea le e trupul.

2008-10-10T19:45:00.004+03:00

Eu nu sunt o sumă de miliarde de celule. Pentru că nici o părticică din corpul meu nu este interdependenă, nici ficatul, nici ridichii, nici stomacul, nici sistemul muscular, nici cel osos! Eu ca întreg nu pot fi gândită în manieră fiziologică!
Eu nu pot să fiu definită având ca punct de plecare materia! Eu mă definesc prin gândurile mele, prin felul în care îmi respect inima, principiile şi sentimentele.
Toată demnitatea mea rezidă în gândire, iar ceea ce este mai adânc în mine este gândul, gândurile care le am, gândurile care mă poartră gândurile pe care le slujesc!

Egaliatate sau mai bine NU!!!

2008-10-09T19:18:00.004+03:00

Dreptul la liberă exprimare este garatat prin constituţie, aşdar nu mă sfiesc să afirm tare şi răspicat că în "Declaration de Droits de l’Homme et du Citoyen" a revoluţiei franceze, prima propoziţie mi se pare a fi de o idioţenie crasă sau în cel mai bun caz un sofism: „Oamenii sunt egali de la natură”. Asta e ca şi cum ai susţine că Nietzsche ar fi egal cu Basescu.
Oamenii nu sunt egali de la natură! Sunt inegali chiar şi în cadrul aceleaşi familii, în sensul în care unul poate sa fie genial , altul mediocru şi altul imbecil. Substanţa ereditară e un adevărat mister!!!

Morala: Fecare trebuie tratatat ţinand cont de propria-i măsură.

“Visez o lume unde să se audă numai foşnetul frunzelor, plânsetul mării şi tipetele păsărilor....

2008-10-05T18:44:00.004+03:00

Si restul e tăcere...

2008-10-01T21:23:00.006+03:00

Romanţa răspunsului mut (Minulescu)

Ce văd!...
E-adevărat?...
Tu eşti?...
Cum?...
N-ai murit?...
Tot mai trăieşti?...
Pendulă care te-ai oprit din mers,
Încerci acum să mergi în sens invers?...
Hai!... Spune-mi...
Spune-mi tot ce ştii...
Să-mi spui chiar şi minciuni,
Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui -
Nici celor morţi,
Nici celor vii ...
Ce victime ai mai făcut
Din clipa-n care urma ţi-am pierdut?...
Ce vrăjitoare te-a trecut prin foc
Şi-a reuşit să-ţi pună inima la loc?...
Şi care-anume sfânt din calendar
Te-a sfătuit să te-ntâlneşti cu mine iar?...
De ce zâmbeşti?
E-adevărat?...
Te-ai răzgândit?...
Ne-am împăcat?...
Iar ne iubim?...
Sau, poate, şi-azi ne regăsim
Aceiaşi vechi duşmani?...
Dar tu mai ştii după câţi ani?...
Eu te-am iertat de mult!...
Dar tu?...
Răspunde-mi "Da"...
Răspunde-mi "Nu" -
Totuna mi-e!...
Ştii tu de ce -
La tine "Nu" şi "Da" nu sunt
Decât aceleaşi vorbe-n vânt!...
De ce te temi?...
De ce-ţi ascunzi
În palme ochii tăi rotunzi?...
De ce-ţi aprinzi ca un semnal
De foc bengal
Obrajii tăi de porţelan
Şi inima de Caliban?...
Răspunde-mi!...
Vreau să ştiu şi eu,
De ce-ai venit?...
De dragul meu?
Sau, poate, n-ai venit decât
Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât
Un păhărel de coniac,
Ca eu să tac,
Iar tu să ţipi
Şi să dispari, apoi, suspect,
Cu voluptatea unei bombe de efect!...
Ce zici?
Aşa e c-am ghicit
De ce-ai venit?...
De ce te-ncrunţi şi nu-mi răspunzi?...
Ce nou secret îmi mai ascunzi?...
De ce scrâşneşti din dinţi
Şi taci?...
Hai!... Spune-mi, ce-ai de gând să faci?
Deschide-ţi gura - mii de draci! -
Şi lasă-mă să-ţi mai sărut...
Nu gura...
Ci răspunsul mut!...

Sentimentul şi-a luat revanşa asupra raţiunii şi inima aspura spiritului

2008-10-01T18:27:00.006+03:00

Iubire?Singurătate?Înţelepciune?
Cine mai are nevoie de astfel de noţiuni când inima are propriul ei limbaj?
Iubirea, singurătatea şi înţelepciunea se amenstecă într-o stare de spirit pentru care nu există cuvinte, iar cele care sunt rostite nu reprezintă nici a mia parte din ceea ce se doreşte a fi exprimat. La fel este şi cazul lacrimilor: adevăratele lacrimi nu pot fi plânse iar cele care se plâng, se plâng degeaba. Se spune că nu ai nevoie de mai mult atâta timp cât te ai pe tine însuţi. Această teorie la nivel empiric se dovedeşte a fi goala de conţinut. Avem nevoie de mai mult. Avem nevoie să ne mărturisim cuiva. Avem nevoie să de cineva care să ne iubească şi mai ales de cineva pe care să iubim. Avem nevoie de cineva căruia să i dam totul fără nici un dram de avariţie. Avem nevoie de cineva cu care să purtăm un dialog nesfârşit în care fiecare cuvânt să-şi găsescă rostul lui şi fiecare tăcere să fie ferită de orice suspiciune.

Iubirea este ultima încercare, toate celelalte pe care le înfăptuim nu sunt decât o pregătire.
Să ne spunem seara: am semănat, am pus apă la rădăcini, am îngrijit pămantul, l-am iubit, am sperat, am închinat plecăciuni cerululi pentru a ne ocroti viitoarea recolta, am recoltat. Dacă ne găsim mai săraci ca şi înainte înseamnă ca ori am cules prea repede şi fructul verde ni s-a uscat între degete sau poate pământul ori sămânţa nu a fost capabile a rodi. Iar daca ne gasim mai bogaţi nu ne rămane decât a ne ferici că toată truda noastră nu a fost sortită zădărniciei.

Cu drag tuturora!!!

2008-09-23T20:41:00.005+03:00

Acelasi trofeu cu buze inca umezi

In multe feluri poate fi privit

Uitati usor de cele sfinte

Daca privindu-l va lasati orbiti

Initiati si neofiti la rand

Se holbeaza cu exaltare si cu zel

Aceluiasi uitat plapand, neprihanit

Dar canonunul e intr-un singur fel

Asa incat se cere cumpatare

Si multa cumpanire dragii mei,

Cu cat vordesc de un cap de caprioara

Cu atat va duce mintea la…FEMEI

Nume

2008-09-23T20:00:00.003+03:00

Nume pe care se sprijina zarea...
Joc de-a iubiream joc de-a pierzarea,
Trupuri spre care se naruie cerul,
Joc de-a tacerea, joc de-a misterul,
Umbrele noastre neampacate
Joc de-a sfintenia, joc de-a pacatele.

Gnostici

2008-09-22T19:14:00.001+03:00

Am amestecat frumosul cu grotescul şi am constatat că nu mai am am nimic sfânt în mine. Am amestecat binele şi răul şi am fost hultă de toţi huliţii. Am amestecat ceva cu altceva şi mi-am dat seama că nu am nici un Dumnezeu. Suntem cuprinşi într-o vâltoare de credinţe, ştiinţă şi îndoieli, sunt prea multe religii şi nici un Dumnezeu pretabil pentru ele.
Dacă Dumnezeu era a tot ştiitor, de ce l-a mai pus pe Adam să guşte din mărul cunoaşterii binelui şi al răului? Ştia doar că o să o facă, sau oare se îndoia de propria lui creaţie?

Credinţa s-a pierdut în spatele ritualurilor...

Cine nu se îndoieşte să arunce prima piatră!!!

Căsuţa noastră..cuibuşor şi atât?!

2008-08-29T18:15:00.004+03:00

O cameră cu pereţi a căror culoare nici e calda nici e rece, un melanj ciudat între un violet strident şi culoarea soarelui răsare. O cameră în care nu se află nimic în afara unui pat de tâmplărie grosolana ,un birou veşnic neâncăpător pentru a găzdui toate nimicurile cu care mă indeletnicesc în orele în care sunt numai eu cu mine, şi un şifonier dosit cu piesele vestimentare care îmbracă timiditatea mea într-o manieră câteodată puţin impulsivă. Schiţe de trupuri neterminate zac ca nişte leşuri pe pereţii zugrăviţi intr-o culoare neuniformă. Garsoniera, gazda mea de câţiva ani, e împdobită cu gândurile mele. În ea mi-am trăit timpul fără sa-mi dau seamna ce risipeam. Aveam impresia că totul mi se cuvine şi că anii ce au trecut vor fi veşnici. Între patru pereţi am vrut să cuceresc lumea citind. Aşa cum mai târziu am sperat că o să o cuceresc prin dragoste. Nu am cucerit-o. Nu e vina mea că nu am reusit. Sau poate că este. Dar nu am putut altfel…M-am dărut cu tot ceea ce am posedat, am ridicat dragostea pe un pedestral şi i-am cerut in contrapartidă lucruri puţine şi fireşti…dar asta este o cu totul altă poveste. Am găsit în mine destulă răbdare şi destulă naivitate pentru a crede că zeiţa Fortuna mi-a jucat feste şi că tot ce s-a întâmplat a avut ca ultim scop acela de a mă întări.
Totul: iluziile mele, deziluziile, singurătătile mele, speranţele mele, toate se petrec între cei patru pereţi care mi-au suportat toate simţămintele cu o tăcere care nu m-a blamat dar nici nu m-a încurajat.

Debitatie...

2008-08-27T18:19:00.004+03:00

A douăsprezecea oară,

Soarele diabetic păleste intr-un întuneric deranjat doar de nişte felinare pâlpâind. Emenaţiile tehnologiei moderne par a se dispersa, iar aerul, gaz metan pentru plămâni în tipul zilei, devine mai respirabil. Creaturile pământului cu un mers bezmetic dar grăbit se îndreaptă spre ale lor culcuşuri. A venit momentul lor, noaptea este ziua fiarelor, a acelor creaturi care se petrec ascuţindu-şi ghearele de propria lor piele, pilidu-şi dinţii cu a lor limbă aspră, scrijelind pereţii cu privirea şi aşteptand orologiu sa bată pentru a douăsprăzecea oară pentru a primi binecuvăndarea pământului de al călca pe poteca care curge frenetic spre acel loc sordid unde se petrece vânatoarea. Ceilalţi muritori în ale lor culcuşuri se îndeletnicesc cu dulci nimicuri nebănuind că fiarele pământului savârşesc toate păcatele menite tuturor.

Păcatul lor, salvarea noastă!

Micuţii ce vin…

2008-08-26T18:14:00.005+03:00

Amalgamarea a două trupuri, două caractre a unei singure iubri…după un drum de luni lumină se iveşte sinteza amalgamării, cu ochii larg deschişi spre viata pe care o salută ţipând. Ţipătul poate exprima regretul formei perfecte în care se înscria universul lui sau poate fi doar exclamaţia monosilabică a unei voinţe infinite de a răzbi! Şi asa miracolul se produce, o nouă fiinţa înscrisă să participe la spectacolul care se numeşte generic “ viaţă”. Este incredibil cum un trup în miniatură poate trezi o infinitate de sentimente: un caracter plapand se poate transforma intr-o fiară iar un caracter de neânduplecat poate fi sensibilizat într-un fel în care nu se credea a fi cu putinţă. Un scâncet, o bolboroseală umple un cămin şi încununează o dragoste.

Pentru micuţii nenăscuţi: vă aşteptăm, micuţilor născuţi fiti bine veniţi!!!